Uneori îmi apar semne de întrebare în faţa ochilor.
Stau aşa, în seri şi momente în care nu prea am nimic de făcut, în care prind un răgaz pentru mine însămi. Atunci ceva se declanşează şi apoi cu greu se opreşte. E ceva perpetuu. Cum îţi vine în minte o întrebare, cum îi urmează alte o sută.
Şi uite cum am şters fraza ce a fost înainte şi cum m-am plictisit spontan de subiectul pe care aveam de gând să-l abordez. Cred că se întâmplă multor oameni, sau cel puţin sper, ca să se răzgândească cu privire la ceea ce vor să zică sau să scrie. Alteori se întâmplă să spui ceva, ce ştii că n-ar trebui să fie vociferat, dar momentul de a prinde acele cuvinte deja a trecut. Astfel te vezi pe tine însăţi/însuţi în plină acţiune, fără a mai avea frâne în vorbire. E un lucru ce, în cazul meu, se petrece destul de des. Apoi vine partea aceea în care revizuieşti o conversaţie şi îţi vin vorbele nimerite pentru acea situaţie în care te-ai aflat. Şi totuşi e prea târziu. Momentul a trecut, tu eşti acelaşi, dar ceva s-a schimbat în relaţia cu fostul tău interlocutor.
În fine. Nu mi-e clar ce vreau să spun. Mereu mi s-a părut uşoară forma aceasta de exprimare, scrisul, deoarece acolo, pe lângă o derulare live, ai parte şi de retuşuri. Te-ai scos. Textul e ce vrei tu să fie. Pe de altă parte, neajunsul ar fi constanta nemulţumire pe o care o simţi, atunci când te uiţi la formă, frază, la rotunjimea literelor, la semne, la tot.
De ce oamenii încă se străduie să atingă perfecţiunea? Încă nu ştiu. Eu resimt asta ca o continuă mâncărime în palmă, un gest zadarnic de scărpinare.
De asemenea, priveam acum între neuronii mei şi am descoperit că am atâtea gânduri ce nu cred că vor vedea vreodată lumina zilei. E o irosire de tine însăţi. E acel ceva, ce nerostit, nepus într-o formă sau alta, stă acolo o vreme, ca apoi să dispară în uitare.
De ce uit? Pentru a reţine altceva. Asta e latura bună. Cea proastă este amnezia ce se agravazează, încet, dar sigur, tiptil şi iremediabil.
Ajungem acolo, la decădere. Urcăm un munte pentru ca în cele din urmă să-l coborâm. Poate locul în care ajungem nu este identic cu cel din care am plecat, dar seamănă al naibii de mult.
Gândurile mele par urâte, triste sau într-un loc cu o conotaţie supărată. Asta doar la o primă vedere. Dar la o altă vedere, poate prin ochelari sau lentile de contact, apare lumina lui "bun", "liber", "senin".
Stau aşa, în seri şi momente în care nu prea am nimic de făcut, în care prind un răgaz pentru mine însămi. Atunci ceva se declanşează şi apoi cu greu se opreşte. E ceva perpetuu. Cum îţi vine în minte o întrebare, cum îi urmează alte o sută.
Şi uite cum am şters fraza ce a fost înainte şi cum m-am plictisit spontan de subiectul pe care aveam de gând să-l abordez. Cred că se întâmplă multor oameni, sau cel puţin sper, ca să se răzgândească cu privire la ceea ce vor să zică sau să scrie. Alteori se întâmplă să spui ceva, ce ştii că n-ar trebui să fie vociferat, dar momentul de a prinde acele cuvinte deja a trecut. Astfel te vezi pe tine însăţi/însuţi în plină acţiune, fără a mai avea frâne în vorbire. E un lucru ce, în cazul meu, se petrece destul de des. Apoi vine partea aceea în care revizuieşti o conversaţie şi îţi vin vorbele nimerite pentru acea situaţie în care te-ai aflat. Şi totuşi e prea târziu. Momentul a trecut, tu eşti acelaşi, dar ceva s-a schimbat în relaţia cu fostul tău interlocutor.
În fine. Nu mi-e clar ce vreau să spun. Mereu mi s-a părut uşoară forma aceasta de exprimare, scrisul, deoarece acolo, pe lângă o derulare live, ai parte şi de retuşuri. Te-ai scos. Textul e ce vrei tu să fie. Pe de altă parte, neajunsul ar fi constanta nemulţumire pe o care o simţi, atunci când te uiţi la formă, frază, la rotunjimea literelor, la semne, la tot.
De ce oamenii încă se străduie să atingă perfecţiunea? Încă nu ştiu. Eu resimt asta ca o continuă mâncărime în palmă, un gest zadarnic de scărpinare.
De asemenea, priveam acum între neuronii mei şi am descoperit că am atâtea gânduri ce nu cred că vor vedea vreodată lumina zilei. E o irosire de tine însăţi. E acel ceva, ce nerostit, nepus într-o formă sau alta, stă acolo o vreme, ca apoi să dispară în uitare.
De ce uit? Pentru a reţine altceva. Asta e latura bună. Cea proastă este amnezia ce se agravazează, încet, dar sigur, tiptil şi iremediabil.
Ajungem acolo, la decădere. Urcăm un munte pentru ca în cele din urmă să-l coborâm. Poate locul în care ajungem nu este identic cu cel din care am plecat, dar seamănă al naibii de mult.
Gândurile mele par urâte, triste sau într-un loc cu o conotaţie supărată. Asta doar la o primă vedere. Dar la o altă vedere, poate prin ochelari sau lentile de contact, apare lumina lui "bun", "liber", "senin".
No comments:
Post a Comment