Se agaţă de un fir, de o păpădie imprimată pe materialul gros. Astfel căderea nu survine, decât târziu, într-un moment în care puterile îl lasă.
Aud sunetul. Intră şi iese din orificiile aproape tubulare. Eu nu ştiu ce spun, tu nu ştii ce faci. Cine suntem noi şi ce ne-am dori? Se zbate mereu acel fir, atârnă în bătaia ventilării. Ce să comit? Care este acţiunea salvatoare, când controlul nu-l mai gândeşti?
Fâşia. Aici este locul meu. O bucată de pământ, cu picioarele ude şi dedesubt parcă aş vrea să fie asfalt, pentru că sunt o fată de oraş.
Se îngână visul cu altele. Printre lentile fumurii se combină personaje din ce în ce mai surprinzătoare. Niciodată starea de somn nu se suprapune cu cea reală. Ea încearcă să imite ceva din viaţa aceasta, dar apariţia e distorsionată, povestea la fel.
Eu înţeleg de fiecare dată ce scriu. Şi când zic că nu înţeleg, de fapt mă prefac. Câteodată am senzaţia că mă prefac că sunt. Apoi îmi aud respiraţia şi spun că sunt. Apoi mă întreb cine e persoana ce inspiră-expiră. Urmează coordonate precise, care lasă semne neclare şi identitatea se duce ca fluturele în furtună, deşi n-am văzut niciodată unul.
E limpede că nu îmi ţin realitatea în buzunar, ci undeva la vedere, în văzul larg. Ne împrumutăm unii de la alţii ochelarii limitării şi astfel sunt prea mulţi "i" în propoziţie. Înghesuite vor să fie câteodată literele acestea. La fel ca oamenii când formează mulţimi, când se fac reduceri de preţ. Îmbulzeala urbană, ce-şi păstrează instinctul animalic.
Uneori am impresia subită, pregnantă că vorbesc ştiute, îmbrăcate excesiv, cele ce-s violente ochilor, cu aer de prea înalt, cu voaluri scumpe, cu pretenţii gigantice. De îndată mă uit la mine însămi şi-mi dau una în cap, pentru a-mi relua locul în lume, pentru a mă amesteca, pentru a fi iar doar o persoană printre altele. Doar un cotidian citind un cotidian.
Sunt presiuni de idei, ce-mi ţiuie în cap, ce-mi îmbâcsesc tenul, ca fumul de ţigară, ca poluarea oraşului, ca lumea nenaturală. Sunt franjurile perdelelor uitate şi îngălbenire.
E clar, îmbătrânesc în nou.
Aud sunetul. Intră şi iese din orificiile aproape tubulare. Eu nu ştiu ce spun, tu nu ştii ce faci. Cine suntem noi şi ce ne-am dori? Se zbate mereu acel fir, atârnă în bătaia ventilării. Ce să comit? Care este acţiunea salvatoare, când controlul nu-l mai gândeşti?
Fâşia. Aici este locul meu. O bucată de pământ, cu picioarele ude şi dedesubt parcă aş vrea să fie asfalt, pentru că sunt o fată de oraş.
Se îngână visul cu altele. Printre lentile fumurii se combină personaje din ce în ce mai surprinzătoare. Niciodată starea de somn nu se suprapune cu cea reală. Ea încearcă să imite ceva din viaţa aceasta, dar apariţia e distorsionată, povestea la fel.
Eu înţeleg de fiecare dată ce scriu. Şi când zic că nu înţeleg, de fapt mă prefac. Câteodată am senzaţia că mă prefac că sunt. Apoi îmi aud respiraţia şi spun că sunt. Apoi mă întreb cine e persoana ce inspiră-expiră. Urmează coordonate precise, care lasă semne neclare şi identitatea se duce ca fluturele în furtună, deşi n-am văzut niciodată unul.
E limpede că nu îmi ţin realitatea în buzunar, ci undeva la vedere, în văzul larg. Ne împrumutăm unii de la alţii ochelarii limitării şi astfel sunt prea mulţi "i" în propoziţie. Înghesuite vor să fie câteodată literele acestea. La fel ca oamenii când formează mulţimi, când se fac reduceri de preţ. Îmbulzeala urbană, ce-şi păstrează instinctul animalic.
Uneori am impresia subită, pregnantă că vorbesc ştiute, îmbrăcate excesiv, cele ce-s violente ochilor, cu aer de prea înalt, cu voaluri scumpe, cu pretenţii gigantice. De îndată mă uit la mine însămi şi-mi dau una în cap, pentru a-mi relua locul în lume, pentru a mă amesteca, pentru a fi iar doar o persoană printre altele. Doar un cotidian citind un cotidian.
Sunt presiuni de idei, ce-mi ţiuie în cap, ce-mi îmbâcsesc tenul, ca fumul de ţigară, ca poluarea oraşului, ca lumea nenaturală. Sunt franjurile perdelelor uitate şi îngălbenire.
E clar, îmbătrânesc în nou.
JEM - Save Me
No comments:
Post a Comment