Electric

Tu ştii, ca noi toţi de altfel, că mă electrizez uşor. Mă enervez ascuns, aşa cu voal, ca o sârmuliţă ce-şi are îmbrăcămintea ei, pentru a nu electrocuta pe nimeni când este atinsă şi în tensiune. La fel şi eu. Stau şi nu se vede, că aproape-mi explodează capul de câte direcţii au gândurile mele. Tu erai mai evident. Picioare mişcate în ritm alert, bâţâială, agitaţie, fumuri multe, expresivitate cu rictusuri, ca o încercare de retuşare a feţei. Astea îmi sunt impresiile când mă gândesc la nervii tăi, acolo învăluiţi în acea tăcere, ce putea sâcâi, ce unui ochi neştiutor ar fi părut ignoranţă.
Mă gândesc mereu în ultimul timp că trebuie să fiu mai mult decât tine, că simt o întrecere, că mă pregătesc de o cursă lungă, în care eu trebuie să câştig. Pe de altă parte aşa aş ţine în mine lucrurile ce-ţi seamănă, chiar dacă ar putea duce la aceleaşi greşeli, chiar dacă sunt catalogate ca defecte similare. Dar asta te ţine viu în mintea mea. Nu e ciudat cum suntem noi la fel şi altfel, cum am lărgit graniţele verbului "a fi"? Se apropie 29. E o zi ce-mi atârnă deasupra capului, ca şi cum aş fi marcat-o într-un calendar imaginar. Asta şi ziua naşterii. Am încă nevoie de repere umane. Omul din mine simte nevoia să fie os, carne, viu, palpabil.
Aşadar am o stare electrică, ca un zgârci ce nu vrea să se rupă, ca elasticul unei praştii, întins la maxim. Să-l slăbesc, să-mi iau degetul de pe el, să las piatra să taie cu viteză aerul? Tu ce zici, când vei spune? Şi ce va fi? Aştept ...

În rest e bine. Lumea mi-e plină, viaţa îmi încreţeşte fruntea, de câte lucruri vreau să fac şi paşii sunt însoţiţi de aceeaşi muzică.