Urme

Eu aş vrea să ştiu exact frazele ce le-am gândit duminică dimineaţă în timp ce mergeam cu troleibuzul 66, pentru că acela era un text ce suna aşa de frumos şi de bine în capul meu. În schimb nu-mi amintesc nici măcar ideea. Lucrul cu care vroiam să închei povestea şi care avea să aibă greutate în primul rând pentru mine. Toate textele pe care nu le scriu devin urme a ceva ce a fost. Îşi pierd culoarea, amploarea, buchetul imediat după ce au fost săvârşite. Am ce-i drept circumstanţe atenuante pentru uitarea mea. Zorii zilei erau prea abrupţi. Oboseala şi cele câteva pahare îşi spuseseră cuvântul. Eram între treaz şi somn. Atunci mi se întâmplă cele mai bune cuvinte.
Am văzut un domn ce în încercarea menţinerii unui echilibru la o frână cam bruscă a şoferului, s-a sprijinit de geamul din zona unde se deschid uşile. Amprentele sale au rămas lucid imprimate pe sticlă. Gândul ce mi-a venit a fost "câtă risipă de el însuşi". Într-un fel ne dăm din noi ceva cu fiecare amprentă pe care o lăsăm, pe pahare, pe geamuri, pe orice obiect pe care îl atingem, chiar şi atunci când nu se vede cu ochiul liber. E ca şi cum toţi dintre noi îşi imprimă identitatea şi spun prin asta, 'da, am fost aici'. Trăim într-o lume de amprente. Poate singurii ce se feresc de asta sunt criminalii în serie sau oamenii sub acoperire sau ceva de genul şi poate şi pisicile, ce păşesc ca şi cum ar pluti sau ca şi cum ar vrea să decoleze la modul cel mai galant cu putinţă. Dacă amprentele ar face zgomot nu ştiu dacă am rezista unei poluari fonice atât de mare. Totuşi urmele noastre sunt în orice atingem. Sunt acolo, dovadă vie că existăm. Dacă asta ar fi suficient ca să exişti şi ca să rezolve totul legat de acest fapt, atunci am vedea mai mulţi oameni fericiţi sau măcar mulţumiţi.
Acum mi-a zburat mintea la cu totul altceva.O mică observaţie pe care am avut-o în club. Mă gândeam atunci, că partea bună în a fi acolo, e că poţi vorbi fără ca nimeni să te audă. Poţi avea orice gen de monolog. Nu că ar folosi la ceva. În schimb dacă chiar ai de când să porţi o conversaţie, atunci fi pregătit să rămâi cu glasul cam stins după aceea şi cu durere în gât. Poate ăsta e un motiv de a agăţa pe cineva într-un asemenea loc. Discuţie minimală, momentul în care o inviţi la dans şi te-ai scos. Ceri numărul de telefon sau ID-ul de messenger, că se poartă şi aşa în marea lume tehnologizată şi gata. 'Well, nu mulţumesc, senior. Am venit aici că să pot vorbi cu mine însămi cu voce tare. Do you mind?'