Întrebări

Ce e Paradis? Nu ştiu. Nu zace în mine astfel de cunoaştere. Poate este doar un unghi, din care lumea se vede răsturnată. Poate e doar sângele ce s-a adunat cu viteză ca să umple timpanele şi să-ţi fractureze vederea. E un spaţiu, un loc, ce s-a încercuit cu limită, ce şi-a pus garduri cu porţi înalte, la care trebuie să baţi neîncetat sau să spui doar o parolă. Neîncetatul ce imprimă ideea continuării, perseverenţei, speranţei deschiderii.
Dar de ce să vreau să bat în uşi ce duc spre cer, cărora nu le văd capătul, dincolo de care nu ştiu ce o să fie? Am vagi idei asupra acestui lucru. E doar o obişnuinţă ce-am luat-o cu mine. E doar cunoaşterea altora ce am modelat-o pe o identitate şi mi-am însuşit-o, rostind 'acum e a mea'. Unde e motivul dorinţei de intrare? Putem vorbi ore fără şir, zile şi nopţi prea lungi, cu candele ce ard deasupra capetelor noastre, cu guri ce se închid-deschid ritmic, ce spun, ce argumentează. Da, vorbim, părerea mea, părerea ta, a noastră. Se face aici un prag ce l-am trecut împreună. Şi, ce dacă? Mie îmi obosesc ochii şi raţiunea, vouă gurile şi aburii de fum. Camera devine prea strâmtă. Am ajuns la un rezultat? Ceva lasă mereu loc de urmare.
Paradis, un cuvânt, un gând, o invenţie cu scopul seninătăţii? Şi cine ar zice că mi s-au luat cheile? Cine mi-ar şopti că nu am voie? De ce nu? De ce da? E doar un cuvânt, în fond, căruia i-am dat sens. Am denumit nedenumirea. Ne cramponăm în cerneluri, în trăsături de personaj. Am o schiţă în faţa mea, căreia nu-i dau prea multă însemnătate. I s-a spus mereu icoană. Pot găsi o apreciere, un compliment pentru artist, dar mie nu-mi redă nimic real.
Mă întreb de ce în Casa aceea, a Lui, lumea începe să piardă interogaţia? Poate fiinţa mea e prea nepricepută să înţeleagă, dar eu n-am simţire între ziduri colorate, între cruci ce îmi sunt doar X-uri, între dâre de pensule aurite. În schimb mă pot întinde pe pământ, undeva unde verdele se acoperă cu soare, unde floarea nu ştie ce este şi norul îmi este căţel, curcubeu, fluture, balaur. Plămânul se afundă în aer, şi liberul cade peste mine ca un obiect vaporos, preaplin. Atunci lichidul îmi umple seva şi ştiu că momentul e rar şi unic.
Luminile şi umbrele au să mai curgă în bătăi de ceas, dar clipa aceea, deşi departe, nu e imposibilă.

Gustavo Santaolalla - De usuahia a la quiaca