Mi-amintesc cu sporită neclaritate, ultima oară când picioarele desculţe au păşit pe iarbă, unde nu găseam decât senzaţia luminii. Soarele era blând, căldura decola în aerul proaspăt, iar eu nu ştiu de ce fugeam. Era munte, era Poiana Braşov. Motivele de a fi acolo îmi sunt şterse din memorie. Era doar o stare de bine, ce o port cu mine.
Ştii cum e cu amintirile? Ale mele sunt puţine sau parţiale. Annumite porţiuni s-ar putea să le fi croşetat eu, în jurul unui eveniment real. Îmi apar ca nişte stări de bine sau de rău. De câte ori mă îndrept cu mintea spre trecut, îmi revin puternic toate acele senzaţii, ascunse sub piele, ce mă furnică şi cutremură de fiecare dată. Pot fi oriunde. Este o tăcere a mea, în care fug în colţurile îndepărtate ale timpului. Nu văd prea exact cine eram atunci. Nu văd prea exact cine sunt acum. Pot defini nişte coordonate, repere, trăsături, calităţi, defecte, dar nu simt că asta e toată identitatea mea.
Locurile acelea aveau un viu preaplin, feţele erau colorate de aer, de frig, arse de soare sau filtrate de ploaie. Mi-e drag tot ce ţine de ceea ce am fost. Mă afund ca într-un pat de o comoditate extremă, unde pun capul pe pernă şi mă simt perfect. Iau cu mine şi negrul şi albul , urâtul şi frumosul, supărările, nervii, fericirea, frânturile de atingere, gesturile minore ale unei majore actuale. E o lume în sine, dar undeva în ceafa mea suflă constant frica uitării. Lipsa unui eu atunci, îmi instalează o paralizie acută vreme de o secundă. Apoi trece, pentru că regăsesc stabilitatea unui surâs sau a unei priviri.
Parcă aş avea un dulap plin, în care am îndesat ceva din umanul din mine. E ca şi cum mi-aş fi luat adio, dar am lăsat uşa întredeschisă.
Ştii cum e cu amintirile? Ale mele sunt puţine sau parţiale. Annumite porţiuni s-ar putea să le fi croşetat eu, în jurul unui eveniment real. Îmi apar ca nişte stări de bine sau de rău. De câte ori mă îndrept cu mintea spre trecut, îmi revin puternic toate acele senzaţii, ascunse sub piele, ce mă furnică şi cutremură de fiecare dată. Pot fi oriunde. Este o tăcere a mea, în care fug în colţurile îndepărtate ale timpului. Nu văd prea exact cine eram atunci. Nu văd prea exact cine sunt acum. Pot defini nişte coordonate, repere, trăsături, calităţi, defecte, dar nu simt că asta e toată identitatea mea.
Locurile acelea aveau un viu preaplin, feţele erau colorate de aer, de frig, arse de soare sau filtrate de ploaie. Mi-e drag tot ce ţine de ceea ce am fost. Mă afund ca într-un pat de o comoditate extremă, unde pun capul pe pernă şi mă simt perfect. Iau cu mine şi negrul şi albul , urâtul şi frumosul, supărările, nervii, fericirea, frânturile de atingere, gesturile minore ale unei majore actuale. E o lume în sine, dar undeva în ceafa mea suflă constant frica uitării. Lipsa unui eu atunci, îmi instalează o paralizie acută vreme de o secundă. Apoi trece, pentru că regăsesc stabilitatea unui surâs sau a unei priviri.
Parcă aş avea un dulap plin, în care am îndesat ceva din umanul din mine. E ca şi cum mi-aş fi luat adio, dar am lăsat uşa întredeschisă.
Sophie Zelmani - Memory Loves You
2 comments:
fresh!
fresh ... orange.
Post a Comment