Să scriem despre cum îngheaţă apa când dă de minusuri. N-am în cap decât răceală. Poate de aceea strănut.
-Ia un paracetamol, varianta pentru creier, care se poate redenumi paracemintol sau paracreierol.
-Nu, nu. Prea multe pastile. Să adoptăm naturistele. Strugurii or fi buni? Poate transformaţi în vin!? Nu, nu. Se înceţoşează privirea şi se dilată prea mult venele şi o pornesc în fugi încolăcite. Nu e de bine. A doua zi trezirea e un efect secundar, nejudecat precedent şi rămâne praful peste mine ca o plapumă de zale ce strâng şi dor.
-Poţi face 100 de miligrame de ilucid injectabil. Perforează uşor dunga albastră, pielea prea subţire şi introdu lichidul concentrat şi cald. Ca o doză pentru dependentul ascuns prin aşternut, lăţit în patul mişcător. Pe urmă valurile ating colţurile curbelor şi gândeşti în cifre şi asociezi culorile anapoda şi suprapui realului, o altă lume, până ce prima se evaporă. Poate mă evapor şi eu. Poate nu. Poate rămâne un cerc bine definit în urma mea. Poate o să vreau să mă îngrop în pătrat. Vezi lumea cum stă cruciş. Joacă X şi 0 şi măreşte careurile. Şi asta doar la 100 de miligrame.
Uneori depun mărturie împotriva mea. Îmi găsesc aţelele ataşate şi grele, ce mă trag în acel jos, pe care l-am cunoscut mai demult. În josul paginii, îmi pun nenumărate note de subsol. Mereu am fost explicativă, chiar şi când am îndrăznit să ocolesc sensul. E un grad de perfecţiune spre care tind în salturi, în puseuri de dorinţă, hotărâre, forţă.Ce uşor e 'nu-ul' şi 'non-ul' când îmi apar în oglindă. Ochii mei nu ştiu să mintă, vorba tinde spre întuneric. E doar o stare nu prea bună şi nici prea rea. N-o judec, dar ea mă judecă constant. Mă strâmb la ea ca un clovn ce-şi strânge puterile pentru o cauză mai bună. Şi cam atât. Dispare odată cu îndepărtarea privirii sau cu senzaţia că 'aici'-ul e ok.
Am un spaţiu. L-am umplut cu ce am putut eu. Mai mult de jumătate din el, străbate realul. Dimensiunile sale sunt clare, personajele la fel, poveştile spontane, trăirile intense pe alocuri, mersul oblic. Am un alt mic spaţiu ce se ascunde în acest vast spaţiu pe care tot încerc să-l umplu, să torn în el, cuvinte în special, orice altceva în general. Acela e buba mea. Acela e şarpele ce îmi vorbeşte şi îmi pune piedici. Acela e locul în care toată această plinătate nu-l poate hrăni şi nu-l poate face să dispară. Aceea este familiaritatea mea, dincolo de sentimentele cele mai frumoase şi cele mai negre, dincolo de tot. Acolo stau nemişcată şi aştept de ani buni, să mă desprind. Fuga, umplerea, reinventarea nu-mi sunt soluţii, ci doar obişnuinţe, ce-mi acoperă camera.
-Ia un paracetamol, varianta pentru creier, care se poate redenumi paracemintol sau paracreierol.
-Nu, nu. Prea multe pastile. Să adoptăm naturistele. Strugurii or fi buni? Poate transformaţi în vin!? Nu, nu. Se înceţoşează privirea şi se dilată prea mult venele şi o pornesc în fugi încolăcite. Nu e de bine. A doua zi trezirea e un efect secundar, nejudecat precedent şi rămâne praful peste mine ca o plapumă de zale ce strâng şi dor.
-Poţi face 100 de miligrame de ilucid injectabil. Perforează uşor dunga albastră, pielea prea subţire şi introdu lichidul concentrat şi cald. Ca o doză pentru dependentul ascuns prin aşternut, lăţit în patul mişcător. Pe urmă valurile ating colţurile curbelor şi gândeşti în cifre şi asociezi culorile anapoda şi suprapui realului, o altă lume, până ce prima se evaporă. Poate mă evapor şi eu. Poate nu. Poate rămâne un cerc bine definit în urma mea. Poate o să vreau să mă îngrop în pătrat. Vezi lumea cum stă cruciş. Joacă X şi 0 şi măreşte careurile. Şi asta doar la 100 de miligrame.
Uneori depun mărturie împotriva mea. Îmi găsesc aţelele ataşate şi grele, ce mă trag în acel jos, pe care l-am cunoscut mai demult. În josul paginii, îmi pun nenumărate note de subsol. Mereu am fost explicativă, chiar şi când am îndrăznit să ocolesc sensul. E un grad de perfecţiune spre care tind în salturi, în puseuri de dorinţă, hotărâre, forţă.Ce uşor e 'nu-ul' şi 'non-ul' când îmi apar în oglindă. Ochii mei nu ştiu să mintă, vorba tinde spre întuneric. E doar o stare nu prea bună şi nici prea rea. N-o judec, dar ea mă judecă constant. Mă strâmb la ea ca un clovn ce-şi strânge puterile pentru o cauză mai bună. Şi cam atât. Dispare odată cu îndepărtarea privirii sau cu senzaţia că 'aici'-ul e ok.
Am un spaţiu. L-am umplut cu ce am putut eu. Mai mult de jumătate din el, străbate realul. Dimensiunile sale sunt clare, personajele la fel, poveştile spontane, trăirile intense pe alocuri, mersul oblic. Am un alt mic spaţiu ce se ascunde în acest vast spaţiu pe care tot încerc să-l umplu, să torn în el, cuvinte în special, orice altceva în general. Acela e buba mea. Acela e şarpele ce îmi vorbeşte şi îmi pune piedici. Acela e locul în care toată această plinătate nu-l poate hrăni şi nu-l poate face să dispară. Aceea este familiaritatea mea, dincolo de sentimentele cele mai frumoase şi cele mai negre, dincolo de tot. Acolo stau nemişcată şi aştept de ani buni, să mă desprind. Fuga, umplerea, reinventarea nu-mi sunt soluţii, ci doar obişnuinţe, ce-mi acoperă camera.
2 comments:
nicee honey!
Thanks. :)
Post a Comment