Când mi se izbeşte privirea de monitor, nu ştiu ce naiba se întâmplă, de îmi găsesc mereu de lucru. Am un scop, ceva legat de o chestie oarecum profesională, care mereu ajunge în fundal, când văd culorile luminoase ale PC-ului. Cade pe locul doi, apoi pe trei, patru, ş.a.m.d. Practic de ani buni.procrastinarea. De fiecare dată promit că a doua oară nu voi mai face asta. 'Da, sigur că da, te credem, pentru că vorbeşti atât de convingător.'
Până acum eram în limite normale cu sportul acesta. Reuşeam într-un final să mă redresez, exact înainte de căderea ghilotinei deadline-ului. Acum sunt pe o gheaţă subţire şi mă întreb de ce îmi ţin în continuare patinele în picioare. Îmi cunosc atât de bine obiceiurile, încât mă scârbesc de ele. Sunt ca un gust prea puternic de apă de gură rămas prelung pe palatin. Menta aceea fresh în doze mari îmi întoarce maţele pe dos.
Ceea ce se schimbă în mine sunt lucrurile ce ţin de hai hui-iala interioară. Restul rămâne identic cu ceea ce a fost în anii trecuţi. Ştiu fiecare mecanism, deţin toate butoanele şi nici nu pot spune că apăs aiurea pe ele, pentru că aş minţi. N-am nici o tentativă de a face asta. Ocazional mi se întâmplă să am butonări spontane, când degetele mele se decid să aibă o minte proprie, sau să 'spasmodizeze' după o perioadă prea mare de imobilitate.
Găsesc total neîmbucurătoare luciditatea cu care îmi trăiesc zilele. Practic n-o folosesc la nimic. E doar acolo şi-mi aruncă în nas tot ceea ce nu-mi place la mine (uneori şi ceea ce-mi place). Am o claritate insuficientă, în sensul că nu duce decât la o enervare şi nimic mai mult. Produsul final constă în aceste posturi supărate. Vorbesc prea mult, mânjind albul în scris şi aştept mereu altceva.
De fiecare dată îmi zic că e bine că reuşesc să fac măcar şi atât, dar niciodată asta nu mă calmează şi nici nu-mi lasă sentimentul că undeva în viitorul apropiat ceva se va schimba. Se pare că ignor exteriorul când vine vorba de 'n' sfaturi sau păreri. Îl ignor şi când vorbele sunt dulci şi au o conotaţie bună, d'apăi când se împroaşcă în mine cu adevăr înnegrit. Pe de altă parte mă gândesc la ceea ce mi se spune, dintr-o deformare pur mentală şi dintr-o necesitate exacerbată de despicare a firului în patru. Îmi fac jocul analitic şi pe urmă mă duc la culcare. A doua zi roata se învârte în acelaşi sens, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oribil.
Până acum eram în limite normale cu sportul acesta. Reuşeam într-un final să mă redresez, exact înainte de căderea ghilotinei deadline-ului. Acum sunt pe o gheaţă subţire şi mă întreb de ce îmi ţin în continuare patinele în picioare. Îmi cunosc atât de bine obiceiurile, încât mă scârbesc de ele. Sunt ca un gust prea puternic de apă de gură rămas prelung pe palatin. Menta aceea fresh în doze mari îmi întoarce maţele pe dos.
Ceea ce se schimbă în mine sunt lucrurile ce ţin de hai hui-iala interioară. Restul rămâne identic cu ceea ce a fost în anii trecuţi. Ştiu fiecare mecanism, deţin toate butoanele şi nici nu pot spune că apăs aiurea pe ele, pentru că aş minţi. N-am nici o tentativă de a face asta. Ocazional mi se întâmplă să am butonări spontane, când degetele mele se decid să aibă o minte proprie, sau să 'spasmodizeze' după o perioadă prea mare de imobilitate.
Găsesc total neîmbucurătoare luciditatea cu care îmi trăiesc zilele. Practic n-o folosesc la nimic. E doar acolo şi-mi aruncă în nas tot ceea ce nu-mi place la mine (uneori şi ceea ce-mi place). Am o claritate insuficientă, în sensul că nu duce decât la o enervare şi nimic mai mult. Produsul final constă în aceste posturi supărate. Vorbesc prea mult, mânjind albul în scris şi aştept mereu altceva.
De fiecare dată îmi zic că e bine că reuşesc să fac măcar şi atât, dar niciodată asta nu mă calmează şi nici nu-mi lasă sentimentul că undeva în viitorul apropiat ceva se va schimba. Se pare că ignor exteriorul când vine vorba de 'n' sfaturi sau păreri. Îl ignor şi când vorbele sunt dulci şi au o conotaţie bună, d'apăi când se împroaşcă în mine cu adevăr înnegrit. Pe de altă parte mă gândesc la ceea ce mi se spune, dintr-o deformare pur mentală şi dintr-o necesitate exacerbată de despicare a firului în patru. Îmi fac jocul analitic şi pe urmă mă duc la culcare. A doua zi roata se învârte în acelaşi sens, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oribil.
No comments:
Post a Comment