Câteodată, când nici nu văd dincolo de ramele ochelarilor mei, când nici nu-mi aud inima bătând, când respiraţia îşi găseşte regularitatea în ritmul ei, mă gândesc că rămâne doar zumzetul umed a ceţii.
Aş vrea să evit momentele prea clare, ca umezeala norului prelung să nu-mi îngheţe oasele. Aş vrea să mă plimb pe străzi aiurea, într-un calm desăvârşit, pentru ca apoi să-l preschimb în sunet. Uneori mă simt ca şi cum aş avea aripi de vultur şi iscodesc din cerul meu pământul. Caut şi pradă pe alocuri, dar de cele mai multe ori, mă regăsesc în postura de observator.
Nu ştiu de ce sunt aşa ruptă în fâşii în ultima vreme sau de ce interoghez excesiv punctele de conexiune. Nu mai caut conştient o înţelegere din partea celorlaţi a textelor ce-mi apar în ţesăturile neuronale. Dacă vreţi, staţi, dacă nu, plecaţi. Puteţi trânti şi uşa în urma voastră, că nu mă supăr.
Chiar dacă sunt puţine lucruri ce merită atenţia mea, ele sunt pline şi în plinătatea lor pot umple toată forma, îmi pot da simţul esenţei.
În acest punct lucrurile ar putea să deranjeze, pentru că mă aflu undeva unde pot spune că deşi oamenii există, ei sunt mai mult pe lângă mine, ca nişte trecători pe care vreau să-i îmbrâncesc. Puţini sunt cei care îmi pot oferi o companie în care să mă simt şi să-i simt proprii, în care zidurile acelea personale împroşcate cu pueril dispar şi unde ne putem înţelege sincer şi fără a ne spune mare lucru.
Ceva se întâmplă şi-n lumea celor apropiaţi mie, deoarece primesc feed-back-uri cu stările lor ciudate, familiare şi totuşi atât de schimbate. E un fapt ce mă bucură. E un semn că suntem în creştere sau nu neapărat, ci pur şi simplu ne schimbăm.
Schimbarea e binevenită oricând în odaia mea, dar nu trebuie să fie una care să astupe sau să şteargă cu radiera tot ce a existat până în momentul acela.
Fluctuez de la stări clocotitoare, când şi energiei i se pare prea puţin să fie numită aşa, la stări de letargie totală, cele în care nu vreau decât somn fără vis, poate un fel 'moarte'.
Mi-e atât de greu să-mi găsesc propoziţiile care să dea o continuitate şi să păstreze o linie a coerenţei. De aceea posturile de pe blog nu-mi prezintă mare interes.
Îmi vine să zburd în sens, non-sens, să intru în lumea lui 'totul e răsturnat' şi să îmi colorez fiecare cuvânt cu un extravagant curcubeu.
Până la următoarea porţie de tort, ne urez zile de ceaţă în care să descoperim că orice este posibil.
Cafe del Mar
No comments:
Post a Comment