Senin

Era senin şi marea nu stătea în loc. Nu are cum, pentru că e lichidă. Apa e elementul ce-l simt cel mai propriu mie. Dacă ar fi să revin pe această planetă sub o altă formă aş alege apa. Aşa aş putea trece de la clar la învolburat, aş simţi forţă, aş avea adâncime, aş avea conţinut variat. Corpul nostru e aproape în majoritatea sa apă. Dar nu prea simţim acest lucru. Ne uităm la noi înşine şi vedem braţe, mâini, degete, cap, păr, picioare, urechi, ochi, gură, etc. Dincolo de o piele nontransparentă, organele ne ţin în viaţă. Totul funcţionează prin acest motoraş numit inimă. Un muşchi ce pompează sânge, într-un ritm de tobă.
'Inimă', cuvânt căruia i-am dat mai multe semnificaţii, cele mai multe exprimând sentimente. Aş vrea să-mi pot îmbrăţişa inima cât pot eu de tare şi să-i spun că o să fie bine. S-o simt plină de toată căldura de care e ea capabilă. Inima mea e atât de tânără. E încă un copil, ce nu vrea să crească niciodată. Un copil fragil, ce se uită la ceilalţi şi nu înţelege decât nevoia de atenţie şi iubire. Pe parcurs, el a descoperit că este peticit şi plin de răni. 'Ceva' se întâmplă în timp probabil ce vrea să lase urme, să îşi facă simţită prezenţa. Rănile şi mai apoi cicatricile sunt singurul mod de real al acestui 'ceva'.
Îmi iubesc copilul din mine, dar dincolo de asta îl rănesc cu capul meu prost. Capul meu, ce e plin de gânduri, ce nu-l agrează, ce-l judecă pentru infantilismul său, ce îi fură jucăriile sau le strică. E un răutăcios. Copilul plânge, ca şi cum şi-ar fi zdrelit genunchii în alergarea după un fluture.
Nu ştiu de ce uneori uit de unde plec. Iniţial îmi venise în minte imaginea mării şi dorinţa de caldul şi de seninul, pe care le-am trăit atunci. Marea mă bagă într-o transă, în ideea că sunt eu sau varianta cea mai apropiată de 'eu'.
Astăzi gândurile îmi fug puzderie.
E prea mult timp, petrecut în cămăruţe private de lumină şi de uman.
Da, aş vrea să-mi pot îmbrăţisa inima şi să-i spun că totul a fost, este şi va fi în continuare ... bine?! oare?!