Porcării

Aşa sunt unele ore târzii şi nu ştiu exact ce se petrece seara, dar îmi vin în cap numai tâmpenii :)

Mi-a venit în minte o discuţie despre Coca-Cola şi Pepsi pornită de la promoţia Pepsi cu strânge 'doapele' şi câştigă nu ştiu ce păhărele Pepsi. De aici s-a lungit conversaţia mesenească la tot felul de diferenţe între cele două mărci, care e mai bună (părerea personală e că Pepsi). În fine. Retrecând prin firul ondulat toată povestea asta mă gândeam ce impresie am acum despre tot acel moment, pe care n-o aveam atunci. Era ca şi cum toţi interlocutorii, inclusiv eu, discutam de parcă 'viaţa noastră depindea de asta', de parcă trebuia să umplem un spaţiu numit tăcere, ce avusese loc ceva clipe bune înainte. Şi toţi trăgeam de palavre, doar ca să umplem cu sunet ... timp, spaţiu, mica lume dintre noi .

Mă întreb ce este atât de în neregulă cu tăcerea şi de ce cei mai mulţi, inclusiv eu (de cele mai multe ori) vor s-o acopere. Mă întreb când s-a votat împotriva tăcerii şi care au fost motivele ce au dus la acest vot contra. Să fie oare faptul că în creierul nostru, lipsa cuvintelor poate însemna uitare, singurătate, gol şi-n cele din urmă 'moarte'?
'Haide să vorbim', este îndemnul cel mai des întâlnit. Sau 'între noi nu există comunicare reală'. Nu renunţ la parole, nici când cred c-o fac, deoarece când nu vorbesc scriu. E o formă oarecum mai indirectă de a comunica, de a exprima ceva (sau nu neapărat, depinde de caz), ce a început să-mi fie mult mai la îndemână şi mai comfortabilă, decât vorbirea directă.
În ultima vreme, am aşa o tendinţă de a opri cea mai mare parte a lumii în capul meu, de a spune "De ce nu, taci dracu odată" şi asta fără a avea vreo problemă cu interlocutorul sau interlocutorii mei. Culmea e că e ceva ce aş dori să exercit şi cu cei apropiaţi, chiar dacă îmi face plăcere compania lor şi ţin foarte mult la ei. So, a nu se lua personal sau în nume de rău.
Am o dorinţă de tăcere totală sau pe cât se poate de completă la care nu pot ajunge nici dacă m-aş strădui din toţi rărunchi fiinţei mele.
Nu ştiu dacă s-o numesc dorinţă de sălbăticire, de somn, de 'moarte'.
Dincolo de tăcere, descopăr mereu ceva, de multe ori sunt urletele unei fiinţe reprimate. Da, micuţa frustrată, ce stă cu ţepii aricioşi zgribuliţi, ce se îndeamnă la o întindere totală şi la un ţipăt infernal, dar atât de sănătos.
Nu ştiu de ce oamenii nu urlă atunci când le vine. Dar să nu fie un urlet din acela, de genul ţipă şeful la tine sau eşti fuckin' angry pe alte chestii şi într-o discuţie prietenească te apuci să ţipi ca disperatul, chiar dacă nu ai nimic cu persoana din faţa ta şi ştii că ea n-are nici o vină. Eu mă refer la urletul acela neadresat nimănui şi tuturor (inclusiv subsemnatului urlăcios). Urletul acela ce reuşeşte să-ţi consume agonia adunată preţ de ani buni, după care poţi spune 'mă simt mult mai bine' şi după care poţi merge mai departe pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că ar fi o practică sănătoasă, ce ar rezolva a lot of shit. E o metodă preferabilă unei loviri cu pumnul în masă sau încăierarea cu cineva sau altceva de genul.
Ce discrepanţă tâmpită între copilărie şi 'adultizare'. Ce traseu de la 'fac orice cu uşurinţă şi asta e tot' la 'dar oare să fac asta, oare să nu, de ce aş face-o, ce se va întâmpla după aceea?'

Gând cu imagine:
Eu ca un tablou atârnat pe perete, ce stă strâmb, ce este zglobui colorat, la care te uiţi ca boul şi nu înţelegi nimic, penturu că face parte din pictura aia atât de abstractă, încât nici pictorul nu mai ştie ce-a vrut să zică.
De ce tablou? Pentru că e inert, rigid.
De ce restul descrierii? Pur şi simplu pentru că ... şi de d-aia. Pentru mine e foarte evident de ce. Pentru voi, nu? :))