Înălţimile sunt moderate. În jurul meu verdele parcului, izbeşte clar ochiul. Soare şi cald şi respiram viul. Fericită de lume, fericită de aerul adânc tras în piept, bucuroasă de toată clorofila ce se afunda în plămânii mei. Nu tu gând, nu tu întrebări, nu tu cuvinte. Doar acolo. Un 'acolo' ce atunci îi spuneam prezentul, în care nu ştiam că mă aflu, pentru că n-aveam timp decât să-l trăiesc. Aşa e când te sui în copac şi înaţimile sunt moderate şi cât se poate de suficiente să vezi 'lumea'.
Pedalam extazul. Deşi mă aflam în el era ca şi cum încercam să fug după el. Lăsam în spate decoruri rapide. Oameni, căţei ce se repedeau spre mine sporadic. Nu ştiam decât viteza, ce-mi ameţea capul şi-l elibera de frâne. Sângele se înfierbânta în mine până la un punct maxim de clocotire, mai, mai să dau în foc. Stare fizică contopită cu emoţie pură şi atingeam albastrul şi-l scotoceam în căutarea unui nor alb. Erau zilele ciclistice de pe bicla mea albastră, coborârile în pantă, solarul afectuos şi semnele de roţi de pe pavaj.
Stăteam ca un turc, cu picioarele încrucişate sub mine, la o ţigară, trei, mai multe. Priveam în distanţă un fir de copac, proaspăt plantat. Miros de pământ împletit cu codiţe de iarbă şi M. în stânga mea, jucându-ne cu rotocoale de fum între două râsete.
În zare era el. Îl vedeam când urcam panta cam abruptă pentru corpul meu mititel. Mi se părea un gigant. Mi se părea că este putere. Privirea lui oarecum reţinută, trăda o bucurie tonală (de la tonă). Şi trăgeam sania după mine şi mai gâfâiam niţel între zăpezile copilăreşti. Iar râsul larg pe chipul meu umplea albul şi-l colora cu roşul unei inimi înflăcărate. Şi când ajungeam în vârf îi spuneam "Tati, mă mai dau o dată".
Prima zi de plimbare. Eram noi doi şi pe atunci, tânărul ştrumf negru. El alerga fără o direcţie anume, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă cât mai multe dintre elementele naturii. Pe lângă ridicările de picior la copaci uriaşi în proporţie cu el, văzu un porumbel. Fugi ca din puşcă după el, dar acesta zbură. Urmă un altul, cu bâţâitul ritmic al capului. Îl urmări şi pe acesta, ca din nou el să-i joace festa şi să zboare. Apoi se uită cu o privire cam dezamăgită în spate, la mine. I-am zis "da băiatu', fugi după ei. Hai aleargă". Se învioră pe dată şi-şi reluă paşii alerţi ai lăbuţelor strâmbe.
Va urma ... cred :)
Pedalam extazul. Deşi mă aflam în el era ca şi cum încercam să fug după el. Lăsam în spate decoruri rapide. Oameni, căţei ce se repedeau spre mine sporadic. Nu ştiam decât viteza, ce-mi ameţea capul şi-l elibera de frâne. Sângele se înfierbânta în mine până la un punct maxim de clocotire, mai, mai să dau în foc. Stare fizică contopită cu emoţie pură şi atingeam albastrul şi-l scotoceam în căutarea unui nor alb. Erau zilele ciclistice de pe bicla mea albastră, coborârile în pantă, solarul afectuos şi semnele de roţi de pe pavaj.
Stăteam ca un turc, cu picioarele încrucişate sub mine, la o ţigară, trei, mai multe. Priveam în distanţă un fir de copac, proaspăt plantat. Miros de pământ împletit cu codiţe de iarbă şi M. în stânga mea, jucându-ne cu rotocoale de fum între două râsete.
În zare era el. Îl vedeam când urcam panta cam abruptă pentru corpul meu mititel. Mi se părea un gigant. Mi se părea că este putere. Privirea lui oarecum reţinută, trăda o bucurie tonală (de la tonă). Şi trăgeam sania după mine şi mai gâfâiam niţel între zăpezile copilăreşti. Iar râsul larg pe chipul meu umplea albul şi-l colora cu roşul unei inimi înflăcărate. Şi când ajungeam în vârf îi spuneam "Tati, mă mai dau o dată".
Prima zi de plimbare. Eram noi doi şi pe atunci, tânărul ştrumf negru. El alerga fără o direcţie anume, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă cât mai multe dintre elementele naturii. Pe lângă ridicările de picior la copaci uriaşi în proporţie cu el, văzu un porumbel. Fugi ca din puşcă după el, dar acesta zbură. Urmă un altul, cu bâţâitul ritmic al capului. Îl urmări şi pe acesta, ca din nou el să-i joace festa şi să zboare. Apoi se uită cu o privire cam dezamăgită în spate, la mine. I-am zis "da băiatu', fugi după ei. Hai aleargă". Se învioră pe dată şi-şi reluă paşii alerţi ai lăbuţelor strâmbe.
Va urma ... cred :)
No comments:
Post a Comment