Cărămizi

-Cu ce te mai ocupi în ultima vreme?
-Construiesc.
-Cum aşa?
-Păi uite, am descoperit cărămizile astea, şi ridicând din sprânceană, am descoperit prima întrebare.
-Şi care era aceea?
-N-aş putea să-ţi spun exact.
-De ce?
-Timpul trece cu variaţiuni de lentoare, cruzime, rapiditate, plăcere, surprindere ...
-Deci motivul e clar.
-Da şi întrebările tot mai multe.
-Şi răspunsuri?!
-Ocazionale, dar semnificative.

Ce m-a îndemnat spre acest subiect, cel al cărămizilor? Păi e ceva pornit dintr-un zvâc şi dus la nivel de proces interminabil.
De când ne naştem şi până murim suntem cărămizi. Nu neapărat ziduri, deşi apar şi ele destul de frecvent.
Cărămizi pur şi simplu. Cineva construieşte mereu la temelia ta, printre care te numeri şi tu, poate în fază incipientă fără să-ţi dai seama. Şi uite aşa, anii trec şi ajungi într-un punct în care eşti o persoană, un om, printre atâţia, dar care eşti 'tu' şi rămâi veşnic 'tu'.
Ce se întâmplă în acest moment? Cazi în fund. Dacă ai noroc ai şi un scaun sub tine, dacă nu, eşti direct pe jos. Stând întins pe pământ, lumea ta e luminată de tot soiul de licurici. Îţi vâjâie în jurul capului, până ce găsesc o cale să intre şi să fileze printre onduleurile minţii tale. Astfel afli că ai fost construit din cărămizi. Astfel începi să vezi lucrurile din ce în ce mai aproape. Ceea ce înainte era microscopic începe să capete proporţii. Ce e aici? Eşti tu defragmentat. Eşti tu în fiecare cărămidă a ta, ce este lipită la rândul ei de o alta şi o alta, ş.a.m.d.
Dar de unde provine asta? Şi de ce e colorată diferit? Şi de când este aici? De ce are mici eroziuni? Cine a pus-o acolo? De ce începe să se clatine? Pentru că tu o vezi acum la dimensiunile ei normale, o mirosi mai întâi, ca pe urmă s-o atingi. Dar acesta nu e locul ei! O smulgi şi o arunci pe jos. Îi urmează o alta, supusă la acelaşi tratament. Dintr-o dată construcţia ta se dărâmă într-o mai mică sau mai mare măsură. Te apuci de reasamblat.
Dar eşti avizat să faci asta? De ce nu? La fel cum cineva s-a gândit s-o pună acolo, la fel de uşor o poţi şi scoate. Şi totuşi ce te îndreptăţeşte? Păi acum face parte din mine. Am puteri nelimitate asupra ei. Cel ce a pus-o acolo în ideea de a mă construi nu mai are drepturi asupra ei. E a mea, sunt eu.
Cu toate acestea nici deconstrucţia, nici asamblarea nu vin si cu o schiţă. Funny shit. Ai pattern-urile când se pune fundaţia, când se pun primele straturi şi ultimele desigur, ca pe urmă, când începi săpăturile să-ţi dai seama că vrei să spargi tot. Poate eşti în punctul în care cauţi originalul, ineditul sau doar vrei să-ţi redescoperi identitatea. Fâşii după fâşii, moloz în jurul tău. Eşti murdar pe faţă, rănit pe mâini, obosit, cu hainele rupte pe alocuri. Încerci să faci un pas înapoi, nu reuşeşti. Oare eşti imobilizat pe bune? Dincolo de toate astea e o dorinţă imensă de mişcare. Găseşti în tine o motivaţie interioară, ce sfidează logica, dar care stă într-o echilibristică perfectă.
Ai ieşit din mizerie sau măcar ai dat-o la o parte îndeajuns încât să reatingi flexibilul. De aici încolo eşti pregătit să reclădeşti. În principal de unul singur, deşi mai sunt şi alţii ce-ţi mai dau o lopăţică sau îţi amestecă cimentul, sau pun mâna pe o cărămidă spre a o ridica. În mare, faci totul cam de capul tău. E bine, e rău? Te mai întrebi pe parcurs. Să mai privesc înapoi, pentru puţină inspiraţie? Da. Privitul îndărăt îţi provoacă adierea "Îmi bag piciorul. Fac opusul."
Unde am ajuns eu? Departe, aproape, aici sau cât pe ce? Nu ştiu. Am cărămizile mele de o stabilitate clară. Altele se mai clatină. Pe altele le-am aruncat. Unele le descopăr încă. Mă uit la culoare, miros, textură şi aleg. Iar pe câteva nu le cunosc. Sunt în număr infim, dar sunt cele ce atârnă cel mai greu pe cântar.

-Ei bine, şi când crezi că o să termini?
-Niciodată.
-Poftim? Cum aşa?
-Păi 'văd' încontinuu. Dărâm şi contruiesc mereu.
-Şi n-ai niciodată impresia că e degeaba?
-Ba da. Dar vezi tu, mâinile mele s-au obişnuit să clădească, mintea să se întrebe, vocea să glăsuiească, eu să trăiesc, curiozitatea să respire.