Mi se întâmplă mai ales în nopţile şi dimineţile văratice să privesc aceste case. Zona în care se desfăşoară ele e împrejmuită de blocurile gri, inclusiv cel în care stau eu. Mă gândesc mereu că reprezintă ceva, că fiecare dintre ţiglele acelea, dintre zidurile galbene, maro, albe ascunde o poveste. Nu numai oameni, ce stau confortabil şi păşesc pe parchete scârţâietoare, ce se sprijină de balustrade lucioase în drum spre budoarele lor, ci şi alte poveşti mai vechi, în care eticheta era la mare căutare, costumele erau ţinuta bărbătească obligatorie, damele îşi luau monoclu la operă. Mă gândesc la pălării, la dungile pantalonilor călcaţi, gulerele scrobite, ceasurile ataşate de veston sau batistele ce-şi scot capetele din buzunarele hainelor. O vreme în care plimbările prin parc se făceau la braţul domnilor bine, o vreme a bunicului meu, îmbrăcat în haine militare, plin de el în pedanteria sa specifică. Mereu am avut o părere contradictorie cu privire la bărbaţii în uniformă. Pe de o parte e ceva ce mă atrage, e ceva ce-mi inspiră putere, forţă şi mai ales respect. Pe de altă parte resimt distanţa şi răceala, tipicăreala şi mania ordinii, lucruri ce mă îndepărtează.
Aşadar stau şi privesc în puterea nopţii, când liniştea e mai adâncă, când solitudinea nu lasă loc de vorbe şi simt un calm ce mă cuprinde, ca o adiere uşoară. Între fumuri de ţigară îmi revin imagini de salon, atunci când închid ochii. Gravitaţia pare alta şi parcă plutesc printre acei copăcei răzleţ aruncaţi printre case vechi.
Între timp ele şi-au mai schimbat aspectul, deoarece lumea nu stă pe loc. Între timp mi-e mai greu să mă reîntorc la un calm, în atâta ritm alert şi urlete nocturne de câini sau de oameni ieşiţi la taifas sau la gâlceavă, dar e un loc pe care mintea mea nu l-a pierdut, un loc cu poveşti cu case înţesate de lemn ce încă scârţâie în mine.