Ce mai faci? Plec

-Ce mai faci? N-ai vrea să petrecem ceva timp împreună?
-Nu prea. Trebuie să plec.

Mereu trebuie să plec undeva. Alerg, merg la pas săltăreţ, ţopăi, abia mă târăsc, dar întotdeauna plec.
Ce vreau să spun? Habar n-am. Dedublarea n-a folosit la nimic. E tot un fel de pleca.
Sunt pe drumuri de foarte multă vreme. Mă îndrept spre...................................
Întâlnesc multe pe traseele mele. Oameni, situaţii, aflu, descopăr. Dincolo de toate acestea, de câte ori fac un popas, să-mi trag sufletul, realizez că nu mă interesează nimic din toate acestea. Ajung la un punct în care nu mai vreau să ştiu nimic de voi, de lume, de cărţi. Abia dacă mai rămâne muzica în mine. Pe tonalităţi calme sau zbierate, vesele sau un pic triste, nu ştiu cum rămâne mereu loc pentru sunet. Privesc un peisaj imaginar sau real în popasul meu. Mă întreb ce mă face să mă ridic să o iau din loc şi să continui să merg, să plec. Oare e inerţie, oare e o motivaţie pe care o ştiu? Un motiv pe care îl uit între timp pe parcusul călătoriei mele? Toţi avem nevoie de popasuri pentru a putea regândi de ce ne-am apucat de călătorie de la bun început.
Mă aflu într-un astfel de popas acum. Unul în care regândesc ce sunt, unul în care nu toate 'de ce-urile' au şi răspunsuri, unul în care nu-mi plac răspunsurile la 'de ce-uri'. Îmi trag sufletul cu o ţigară, pe care ştiu că ar trebui s-o las deoparte, îmi pensez ideile, mai notez câte ceva în jurnalul meu de călătorie şi pe urmă mă ridic de la masă.
O iau din loc, pentru că vreau să plec, pentru că plecatul e cea mai naturală obişnuinţă pe care am dobândit-o de ani de zile.

-Ce mai faci? Vrei o cafea, apă, suc, ceva?
-Nu acum. Poate mai târziu, poate la următorul popas.