Văzul orb

Ascult, văd, ating, miros, gust. E realul ce mă ajută să dau în visare.

Cine eşti şi cum te văd? Cum sunt şi cum m-ai vedea tu? Eu sunt eu, tu eşti tu, dar nu ne cunoaştem. Eu pe mine, tu pe tine, noi doi. Pe o altă planetă ne putem regăsi. Într-o altă lume am putea păşi împreună. Acolo în vis sau undeva într-o lumină ce ne dezgoleşte feţele. Despuiaţi, ca atunci când am ieşit din pântece de mame. Te ştiu, te respir, dar nu te cunosc. Poate eşti doar acel ideal (sper să nu), poate eşti doar o fabricaţie a minţii mele. Undeva eşti inocent, eşti alb, eşti imaculate.
Numai cotidianul te poate schimba. Am încercat să te văd în atâţia aici, pe mingea aceasta albastră în care simţim gravitaţia. Nicăieri nu erai. Ajung într-un anumit punct în care tu te voalezi şi ceea ce descopăr e real, e o non-identitate. Să cred că am un tipar, să gândesc că încerc să te pun într-o formă, ca pasta de biscuiţi pe care o încadrezi în gărduletzul plin, din metal in shape de stea?
Mi-ai dat cumva, cândva o adresă? Mi-ai trimis vreodată în toţi anii aceştia vreo scrisoare?
Merg uneori pe străzi şi mă întreb dacă ai păşit pe acolo, privesc o figură în metrou şi rotundul meu gânditor încearcă să te recunoască.
De câte ori am trecut pe lângă tine? De câte ori ne-am ratat la milimetru? În câte săruturi te-am căutat? Câte dintre ele m-au lăsat rece? Câte mi-au lăsat exaltarea aceea de scurtă durată.
Şi-n oboselile teribile nu te pierd din vedere. Şi-n orbirile solare am imaginea ta.
Niciodată nu reuşesc să trec de acel prim prag. Mereu rămân în acea îndrăgosteală adolescentină care arde ca paiele, cu vâlvătaie mare.
Într-o zi te voi recunoaşte, te voi atinge cu văzul, te voi mirosi cu gustul, te voi auzi cu inima, pentru că amândoi posedăm văzul orb.