Gânduri nude

Gândurile nude sunt mai mereu îmbrăcate, lucru ce pare ironic, dar care se întâmplă tuturora. Dezbrăcate cred că sunt în copilărie. Este perioada în care spui cam orice trăsnaie îţi trece prin cap. De obicei reacţia adulţilor este mai ciudată decât ce zice copilaşul bucălat şi totdeauna cu zâmbetul pe buze. Dar e o reacţie de bine de cele mai multe ori, cum ar fi "uite ce scumpică e", "fiica ta e adorabilă", "nu-i aşa că-ţi vine s-o mănânci?", bla, bla. Şi aceste replici însoţite de cele mai multe ori de pupături, sau de ciupituri de obraz, sau de ciufuliri de păr, de care sincer mă puteam lipsi. Cu cât avansezi în vârstă cu atât începi să devii mai îmbrăcat. Mai întâi pui un chiloţel, pe urmă un ciorăpel, o bluziţă, un pantalonaş (sau rochiţa nesuferită cu care nu m-am împrietenit niciodată). Şi uite aşa ajungem înţoliţi din cap până în picioare şi singurele gânduri pe care le avem se referă la asortare, la crearea şi căutarea unul stil vestimentar propriu, dar care e tot variaţia unor tipare (indiferent care ar fi ele, că sunt multe, măcar atât).
Vremurile în care mă simţeam cel mai bine erau probabil la vârsta de 3, 4 ani, când mergeam la mare cu ai mei şi singurul articol vestimentar de pe mine era pălăria-ciupercă, albă care nu venea niciodată în asortare coloristică cu lopăţelele, greblele şi găletuşele cu care mă jucam în nisip. Mă exprimam liber până la următorul val ce avea să-mi strice figurina sau castelul de nisip, alergam pe plajă, neţinând cont de harta făcută de prosopele şi umbreluţe, râdeam şi vorbeam în gura mare şi se întâmpla destul de des (sper eu) şi ca cineva să mă asculte.
Ce-mi plac în continuare oamenii aceia care se simt atât de bine şi de în largul lor când sunt nuzi. Îşi poartă natural nuditatea, aşa cum le-a fost dată, indiferent de privirile şi comentariile răutăcioase. Mândria, naturaleţea, "nesimţirea" lor mă încântă de fiecare dată. Totuşi intru fără să realizez în categoria oamenilor comentatori, cei cu mintea îmbrăcată de pudoare, cei invidioşi că nu pot fi aşa.
Gândurile nude ce urmează în timp traseul înăbuşirii de n chestii. Şi de fiecare dată tu eşti cel care alege să facă asta. Cei care zic că societatea impune o anumită conduită, compromisuri, pe acel "trebuie" (despre care probabil o să fac un alt post), etc, etc, are just bullshiters. Constrângerea e doar în capul tău, pentru că tu eşti cel care acţionează, plecând urechea la ceilalţi. Acţiunea, da, Amin că s-a inventat liberul arbitru (păcat că n-a venit şi cu un manual de folosire :) )
Şi uite aşa, în urma celor spuse, nu pot decât să mă întreb (cu un gând nud) "Oare cine te ştie şi te place pentru ceea ce eşti?"