Am trecut peste un 5 septembrie oarecum friguros. Era o zi cu vânt destul de puternic. Încercam atunci o eschiva de la semnificaţia acestei zile în viaţa mea. Creierul mi-era încă plin, dar inima mea nu mai zicea nimic. Mă gândeam că exista posibilitatea de a fi consumat tot ce simţeam legat de ziua aceasta în zilele anterioare.
Banale şi monotone secundele, minutele, orele se scurgeau pe lângă mine. Apoi plecarea la ora 6. Am luat metroul ca de obicei. Feţe de oameni, "Atenţie se închid uşile", urmată de aceeaşi voce care zice "urmează staţia Grozăveşti cu peronul pe partea dreaptă". Ajung la P-ţa Victoriei. Lumea după lume, trenul musteşte, aerul e cam rarefiat, noile metrouri nepermiţând deschiderea geamurilor. Înghesuită lângă uşă dau să cobor la următoarea staţie. Urc treptele din ce în ce mai greu. Ajung la capătul lor şi stau să-mi trag sufletul. Vântul suflă, muzica îmi răscoleşte timpanele şi aud totuşi şi foşnetul frunzelor. Ce-mi place vântul, îmi spun. Parcă e ceva venit să mă şteargă, să mă îndrepte în altă direcţie decât cea în care mă îndrept. Oare aşa zboară şi ideile? Dar dacă, bătaia vântului ar lua cu ea şi culori? Să vezi cum zboară verdele copacilor, maroul scoarţei lor, gri-ul bordurilor, trotuarelor şi al străzilor, albastrul coşurilor de gunoi, cenuşiul cerului. Ar fi o idee bună pentru schimbarea vremii. Cum vântul poate alunga norii ploioşi, ca să lase solarul să revină, la fel ar putea să schimbe şi culorile toamnei sau ale iernii. Le-ar duce culorile cu el. Dar unde? Găseşti undeva la marginea Bucureştiului un loc special pentru culori? Un fel de groapă de gunoi a culorilor? Măcar se fie reciclabile.
Gândeam şi alte lucruri pe lângă acestea, dar le-am uitat. Gândurile mele gânditoare şi gândicioase :) se derulează repede. Unele mai importante le reţin, pe restul le las undeva într-un colţişor al creierului meu pentru a se odihni. Când le reiau pe unele dintre ele, îmi readuc sentimentul familiar al faptului de mai fi fost acolo cândva în prezentul meu de atunci. Exprimarea lasă de dorit văd. Ziua nu e prea prielnică probabil pentru cuvinte.
Întorcându-mă la ce spuneam mai devreme (a se vedea puţin mai sus în acelaşi text :) ), ajung la intersecţia de la ISPE. Aproape că uit că era ceva important pe lista mea de "things to do" din ziua aceea. Traversez strada, intru în biserică, iau cinci lumânări. Ies, aprind două la morţi, trei la vii (ce exprimare matematică şi rece, dar aşa a fost). Zăbovesc puţin. Mintea mi-e absolut goală. Aş fi vrut să fie un moment în care să simt ceva, să gândesc ceva, dar nimic nu vine. Fixez flacără lumânării cu privirea, în speranţa că ea va lumina ceva în mine. Nimic. Zero barat. Tolba mi-e goală, cufărul simţirii la fel.
..............................Aş fi vrut să nu resimt acest 5 septembrie ca pe o zi obişnuită, ca oricare alta. Ulterior să ştii că mi-au venit în cap şi alte zile de naştere ale tale, atunci când erai aici. Nu-mi amintesc vreuna în care chiar să se fi simţit că e ziua ta, în care să te fi sărbătorit. A fost o dare de seamă ce m-a întristat profund. Se pare că eu am acaparat toate serbările cu tort, cu friends sau/şi rude, cu cadouri, cu glume şi râsete la masă, muzichie, ciocniri de pahar şi cântări de la mulţi ani, suflat în lumânări, etc. Acum îţi zic un "la mulţi ani" patetic, în împrejurări nici prea vesele, nici prea călduroase, care nu-mi face decât să-mi reamintească faptul că nu mai eşti printre noi. Anii trec şi încep să uit detaliile acelea, cele mai micuţe ale persoanei tale. Cele pe care le ştiu îmi lasă un zâmbet nostalgic pe chip. Îţi vorbesc mai des acum, doar că tu nu-mi răspunzi în vorbire directă. Am senzaţia constantă că nu am reuşit niciodată să ne cunoaştem prea bine. Că erau lucruri şi eforturi pe care ar fi trebuit să le facem amândoi. Deşi undeva în mine eşti atât de familiar, de aproape, de pur, eşti dincolo de orice ar putea fi negru sau întunecat, de orice furtună aducătoare de ploaie şi de frig. Te iau cu mine peste tot, pentru că eşti o parte din fiinţa mea. Aşa că într-un fel de "sărbătorire" tardivă, iată o dedicaţie...
Banale şi monotone secundele, minutele, orele se scurgeau pe lângă mine. Apoi plecarea la ora 6. Am luat metroul ca de obicei. Feţe de oameni, "Atenţie se închid uşile", urmată de aceeaşi voce care zice "urmează staţia Grozăveşti cu peronul pe partea dreaptă". Ajung la P-ţa Victoriei. Lumea după lume, trenul musteşte, aerul e cam rarefiat, noile metrouri nepermiţând deschiderea geamurilor. Înghesuită lângă uşă dau să cobor la următoarea staţie. Urc treptele din ce în ce mai greu. Ajung la capătul lor şi stau să-mi trag sufletul. Vântul suflă, muzica îmi răscoleşte timpanele şi aud totuşi şi foşnetul frunzelor. Ce-mi place vântul, îmi spun. Parcă e ceva venit să mă şteargă, să mă îndrepte în altă direcţie decât cea în care mă îndrept. Oare aşa zboară şi ideile? Dar dacă, bătaia vântului ar lua cu ea şi culori? Să vezi cum zboară verdele copacilor, maroul scoarţei lor, gri-ul bordurilor, trotuarelor şi al străzilor, albastrul coşurilor de gunoi, cenuşiul cerului. Ar fi o idee bună pentru schimbarea vremii. Cum vântul poate alunga norii ploioşi, ca să lase solarul să revină, la fel ar putea să schimbe şi culorile toamnei sau ale iernii. Le-ar duce culorile cu el. Dar unde? Găseşti undeva la marginea Bucureştiului un loc special pentru culori? Un fel de groapă de gunoi a culorilor? Măcar se fie reciclabile.
Gândeam şi alte lucruri pe lângă acestea, dar le-am uitat. Gândurile mele gânditoare şi gândicioase :) se derulează repede. Unele mai importante le reţin, pe restul le las undeva într-un colţişor al creierului meu pentru a se odihni. Când le reiau pe unele dintre ele, îmi readuc sentimentul familiar al faptului de mai fi fost acolo cândva în prezentul meu de atunci. Exprimarea lasă de dorit văd. Ziua nu e prea prielnică probabil pentru cuvinte.
Întorcându-mă la ce spuneam mai devreme (a se vedea puţin mai sus în acelaşi text :) ), ajung la intersecţia de la ISPE. Aproape că uit că era ceva important pe lista mea de "things to do" din ziua aceea. Traversez strada, intru în biserică, iau cinci lumânări. Ies, aprind două la morţi, trei la vii (ce exprimare matematică şi rece, dar aşa a fost). Zăbovesc puţin. Mintea mi-e absolut goală. Aş fi vrut să fie un moment în care să simt ceva, să gândesc ceva, dar nimic nu vine. Fixez flacără lumânării cu privirea, în speranţa că ea va lumina ceva în mine. Nimic. Zero barat. Tolba mi-e goală, cufărul simţirii la fel.
..............................Aş fi vrut să nu resimt acest 5 septembrie ca pe o zi obişnuită, ca oricare alta. Ulterior să ştii că mi-au venit în cap şi alte zile de naştere ale tale, atunci când erai aici. Nu-mi amintesc vreuna în care chiar să se fi simţit că e ziua ta, în care să te fi sărbătorit. A fost o dare de seamă ce m-a întristat profund. Se pare că eu am acaparat toate serbările cu tort, cu friends sau/şi rude, cu cadouri, cu glume şi râsete la masă, muzichie, ciocniri de pahar şi cântări de la mulţi ani, suflat în lumânări, etc. Acum îţi zic un "la mulţi ani" patetic, în împrejurări nici prea vesele, nici prea călduroase, care nu-mi face decât să-mi reamintească faptul că nu mai eşti printre noi. Anii trec şi încep să uit detaliile acelea, cele mai micuţe ale persoanei tale. Cele pe care le ştiu îmi lasă un zâmbet nostalgic pe chip. Îţi vorbesc mai des acum, doar că tu nu-mi răspunzi în vorbire directă. Am senzaţia constantă că nu am reuşit niciodată să ne cunoaştem prea bine. Că erau lucruri şi eforturi pe care ar fi trebuit să le facem amândoi. Deşi undeva în mine eşti atât de familiar, de aproape, de pur, eşti dincolo de orice ar putea fi negru sau întunecat, de orice furtună aducătoare de ploaie şi de frig. Te iau cu mine peste tot, pentru că eşti o parte din fiinţa mea. Aşa că într-un fel de "sărbătorire" tardivă, iată o dedicaţie...
