Dacă

Dacă ar fi să spun lucrurilor pe nume, încep să-mi amintesc cam tot ce ar putea fi relevant în mine. Și aici apar culori abundente, însoțite de ceva nostalgie, ca atunci când te uiți la portrete îndepărtate, bătătorite de timp.
Când ies din casă vreau s-o iau la fugă și totuși n-o fac. După un timp scurt îmi dau seama că pașii-mi sunt la fel de grăbiți ca și cum ar trebui să ajung într-un loc anume. Și atunci zâmbesc amărui la gândul că n-am știut să mă plimb niciodată, că mereu am simțit această nevoie de accelerare și că poate așa am pierdut niște evenimente pe care nu mai reușesc să le localizez clar în privire și-n trecut.
În altă ordine de idei, scriu pentru că semnele și sensurile îmi gâdilă și-mi tulbură nopțile. Parcă vreau să recuperez tot, să leg nodurile unor plase sau să brodez această țesătură până în marginile ei tivite și nu reușesc pentru că nu-i văd mereu forma și semnificația. Totuși încerc, ca un copil care are un plan mic, dar vital, în construirea unei jucării ingenioase, ce-i va revoluționa lumea fragedă și îi va aduce un zâmbet larg pe chip. În cele din urmă, liniștea sa interioară va fi trecătoare, pentru că după o vreme se va gândi că jucăria sa necesită îmbunătățiri sau o va strica cumva și va fi nevoit s-o înlocuiască.