Poveștile nescrise sunt cele mai personale. Se ascund printre cuvinte ce le-am rostit cândva, într-o anume ordine, către anumite persoane. Răsună din pereți tapetați, vitrine burdușite cu porțelan colorat, cu forme variate, cercuri aurii, flori pastelate și onduleuri albastre. În gesturi ce rămân imprimate în pensule, șevalet, mileuri făcute la lămpi cu picioare încovoiate și abajur de-un galben pal. Povești ce scârțâie pe parchet, în pași care știu încotro merg, în scaune vechi al căror lemn rezonează în funcție de mișcarea unor siluete absente. În biblioteci îngreunate de cărți îngălbenite, cu miros vechi și dulceag. În figuri mici, sculpate fin, atent și răbdător prin mișcări de degete pe care le-aș recunoaște oriunde. În ierburi verzi, înalte din parcuri ce-ascund ochi negri, mici, perfect rotunzi, vioi și tineri.
Așa mă gândesc la mine, de parcă aș fi într-o lume pe care doar eu am cunoscut-o, înconjurată de priviri unice, dragi, revărsate complet pe interior. Le port oriunde aș fi, ca pe niște haine ce-mi dau o căldură vitală, precum niște celule fără de care n-aș putea trăi. În ultimul timp încerc să mă culeg de peste tot ca pe niște firimituri dintr-o bucată de pâine ruptă în grabă de o persoană înfometată. Încerc să mă iau și să mă compun în cât mai multe momente aruncate sub praful trecutului, dar mă grăbesc și ceva rămâne mereu în urmă, ascuns într-o umbră rece.
Uneori simt că sunt o prăjitură a cărei compoziție a fost făcută după ureche ca și cum persoana care a gătit-o n-a avut nicio rețetă la îndemână. Așa că a combinat cum a știut ea mai bine ingredientele găsite. Poate așa suntem toți de fapt, niște combinații aleatorii de zahăr, ou, praf de copt, esențe de toate felurile, fructe... sau poate doar așa mă simt eu. Dincolo de orice mixtură de ingrediente știu că unul lipsește. Nu știu cum arată, care-i mirosul sau textura lui. Astfel nu-l pot descrie deloc.
Ce absurd este să scrii despre povești nescrise. Să le ascunzi în cuvinte a căror transparență perfectă o vezi doar tu. Totuși rostirea își are sensul ei, unul care acum cred că-mi scapă.
Așa mă gândesc la mine, de parcă aș fi într-o lume pe care doar eu am cunoscut-o, înconjurată de priviri unice, dragi, revărsate complet pe interior. Le port oriunde aș fi, ca pe niște haine ce-mi dau o căldură vitală, precum niște celule fără de care n-aș putea trăi. În ultimul timp încerc să mă culeg de peste tot ca pe niște firimituri dintr-o bucată de pâine ruptă în grabă de o persoană înfometată. Încerc să mă iau și să mă compun în cât mai multe momente aruncate sub praful trecutului, dar mă grăbesc și ceva rămâne mereu în urmă, ascuns într-o umbră rece.
Uneori simt că sunt o prăjitură a cărei compoziție a fost făcută după ureche ca și cum persoana care a gătit-o n-a avut nicio rețetă la îndemână. Așa că a combinat cum a știut ea mai bine ingredientele găsite. Poate așa suntem toți de fapt, niște combinații aleatorii de zahăr, ou, praf de copt, esențe de toate felurile, fructe... sau poate doar așa mă simt eu. Dincolo de orice mixtură de ingrediente știu că unul lipsește. Nu știu cum arată, care-i mirosul sau textura lui. Astfel nu-l pot descrie deloc.
Ce absurd este să scrii despre povești nescrise. Să le ascunzi în cuvinte a căror transparență perfectă o vezi doar tu. Totuși rostirea își are sensul ei, unul care acum cred că-mi scapă.
No comments:
Post a Comment