Literele îmi sunt uneori ca un fel de tic nervos sau un mușchi ce se zbate în timp ce încerci să adormi. Creează schimbări de perspectivă ca schimbările de poziție ce ajung la un punct zvârcoliri în pat. Și stau în zbateri personale și mă-ntind și cuvintele nu-mi spun nimic. Totul este tăcut, dar mintea îmi răsună în cercuri de metal ce se lovesc, cu anumite rezonanțe. Sunetele îmi alungă golurile și ecoul nu-i mai cunoscător ca mine pentru a-mi arăta o cale.
Poate doar stai la o masă și eu mă uit la tine. Avem un zid silențios între noi, ridicat în timp, după atâtea porniri ale unor oameni ce nu se pot abține să fie similari. Tăcerea umple aerul sugrumat de un fum gros de țigară. Suntem calmi și dincolo de ochi colorați identic se ascund lumi intime. Intuiesc un moment în care vom începe să vorbim și care totuși nu mi se arată niciodată cu claritate. Noi aproape, pe scaune colorate diferit la o masă oarecare ne cunoaștem complet, în aceste clipe în care tu nu mai respiri.
Mă gândeam să-ți spun cât de stupizi am fost și că încă regret tăcerea apăsătoare dintre noi. M-am gândit în ultimii ani că ar fi trebuit să-ncep să-ți scriu mai de demult, pentru că vorbirea noastră a fost mereu în întuneric. Cum suntem noi mici, neștiutori și nu profităm de timp. Te iau cu mine întotdeauna, dar nu mi-e suficient, căci am învățat lăcomia afectivă de la o vârstă fragedă.
Azi aici, mâine în altă parte ... număr niște clipe la o masă imaginară cu tine și-aș vrea ca cea mai mică atingere să mă supună unui val de siguranță. De pe un scaun colorat aș vrea să-mi zâmbești cald, identic mie. Dincolo de pași ce nu se mai aud pe hol, încă te aștept ascuns undeva în sinea mea.
Literele îmi sunt uneori ca o poveste despre noi sau ca un simț în plus, fin, precis, sincer, iubitor și real. Creează schimbări de realitate ca niște schimbări de temperatură. Și stau în pat, într-o poziție acum comodă, unde căldura e suficientă și cuvintele mi-au spus tot.
Poate doar stai la o masă și eu mă uit la tine. Avem un zid silențios între noi, ridicat în timp, după atâtea porniri ale unor oameni ce nu se pot abține să fie similari. Tăcerea umple aerul sugrumat de un fum gros de țigară. Suntem calmi și dincolo de ochi colorați identic se ascund lumi intime. Intuiesc un moment în care vom începe să vorbim și care totuși nu mi se arată niciodată cu claritate. Noi aproape, pe scaune colorate diferit la o masă oarecare ne cunoaștem complet, în aceste clipe în care tu nu mai respiri.
Mă gândeam să-ți spun cât de stupizi am fost și că încă regret tăcerea apăsătoare dintre noi. M-am gândit în ultimii ani că ar fi trebuit să-ncep să-ți scriu mai de demult, pentru că vorbirea noastră a fost mereu în întuneric. Cum suntem noi mici, neștiutori și nu profităm de timp. Te iau cu mine întotdeauna, dar nu mi-e suficient, căci am învățat lăcomia afectivă de la o vârstă fragedă.
Azi aici, mâine în altă parte ... număr niște clipe la o masă imaginară cu tine și-aș vrea ca cea mai mică atingere să mă supună unui val de siguranță. De pe un scaun colorat aș vrea să-mi zâmbești cald, identic mie. Dincolo de pași ce nu se mai aud pe hol, încă te aștept ascuns undeva în sinea mea.
Literele îmi sunt uneori ca o poveste despre noi sau ca un simț în plus, fin, precis, sincer, iubitor și real. Creează schimbări de realitate ca niște schimbări de temperatură. Și stau în pat, într-o poziție acum comodă, unde căldura e suficientă și cuvintele mi-au spus tot.
No comments:
Post a Comment