Box set

Mă gândeam cum ar fi să-mi pun toate simțurile pe-o pânză uriașă, să fie ca și cum aș picta cu ochii închiși cu o paletă variată de culori la-ndemână. Oare ce forme ar ieși din mine, din aceste senzații și sentimente? Oare m-aș recunoaște la sfârșit? Oare aș spune EU și aș avea parte de-o certitudine a coordonatelor și trăsăturilor acestui cuvânt?

Îmi port rănile pe interior ca un bișnițar care în interiorul vestei e plin de ceasuri, zorzoane și chilipiruri. Unul ce-și strigă prețul în gura mare, care te oprește agasant pe stradă, care se uită la tine și-atunci când îți simte ezitarea lasă la preț sau mai aruncă o brichetă sclipitoare la ofertă.

Ar trebui să ne putem vinde anumite părți din noi. Și totuși n-o facem pentru că ne gândim că am pierde din lucrurile ce ne definesc, deoarece suferim de un simț acut al proprietății, pentru că în lipsa anumitor bucăți am trăi cu impresia că am scăpat frâiele vieții. Așa că ținem totul cu noi și pentru noi ca niște indivizi ce trebuie să se afle în spatele volanului unei mașini al cărei mecanism spun ei că-l înțeleg pe deplin. În ciuda acestui control, accidentele se petrec, din neatenția unuia sau a altuia sau din reguli de circulație prost înțelese. Astfel cei norocoși, scăpați cu viața, își vor ascuți prudența sau poate vor dezvolta o fobie față de propriile mașini și se vor reorienta spre mersul pe bicicletă. Își vor purta rănile pe interior, le vor ascunde în căptușeala hainelor, aproape de inimi care le vor dicta păstrarea unei anume distanțe.

Jocul social este prin excelență uman. Miza lui este goliciunea. Fiecare caută să-l dezbrace pe celălalt, pentru a ajunge la un fel de miez. Cu cât treci de mai multe straturi, cu atât te simți mai important, ca și cum ai avea o mică izbândă ce te satisface temporar. Astfel am inventat acest cuvânt "complex" pe care-l asociem cu oamenii, pe care-l folosim ca o scuză pentru a ne-ntâlni și a purta conversații lungi, ca pe niște ușite prin care să ne strecurăm în ceilalți, ca pe niște ochi avizi de vederea unor piei personalizate. Apoi reinterpretăm totul în minți subiective, ne facem păreri ce trebuie auzite, dăm sugestii pe care de multe ori ceilalți nu le doresc și pe urmă ne îndreptăm spre universurile noastre mici, individuale, în încăperi în care petrecem mult timp singuri, îmbătați de propria perspicacitate în înțelegerea cuvântului "complex". Ceea ce nu pricepem este că dincolo de atâtea vorbe, de atâtea jocuri sociale, complexitatea umană este iluzorie. Oamenii sunt mai simpli decât credem, ei doar se supun unui proces numit ascundere.