Așezare

Îmi amintesc că atunci când eram mică mă jucam cu oglinzi. Stăteam în fața lor și reflexia era neînsemnată așa că mă apucam să inventez personaje și lumi luate de peste tot și de nicăieri. Ajungeam la un punct aproape delirant, în povești ce nu-și mai păstrau forma fixă de introducere, cuprins și încheiere. Astfel reușeam să-mi umplu lumea singuratică îndeajuns încât să pot respira, într-atât încât să prind un sens dincolo de pereți reali, de varul lor, de uși, tablouri, scaune, mese și vitrine ticsite cu bibelouri. Întotdeauna m-am întrebat cum de acest obicei ciudat care-mi oferea o claritate și o existentă cu iz de realitate nu părea complet absurd, straniu adulților din jurul meu și cum de nu ajung la un moment dat să-și facă griji pentru sănătatea mea mentală. În timp n-am aflat niciodată un răspuns clar. Apoi am luat acest obicei și l-am transformat în cuvinte, în povești care au același efect asupra mea ca atunci când copilăream solitar în încăperi familiale.

Lumea e mereu acolo. La doi pași de mine. O văd, o judec dar rareori intru complet în ea. Păstrez mereu un gust de derizoriu pe papile ca și cum ceva rămâne fals sau doar ca o senzație de ceva prost așezat în mine. Totuși știu că mă prezint total, autentic într-o realitate ce nu a reușit niciodată să mă înghită cu totul, deoarece eu am această așezare pe care n-o voi părăsi niciodată pe de-a-ntregul.

De la un timp îmi doresc din nou amorțirea, de parcă ea ar fi un răspuns la tot ce poate fi întuneric care mă trage într-un nevăz disperat, stupid și mult prea cunoscut. Șocul e cel care e cel mai probabil să-ți aducă amorțirea, să te plaseze undeva în afara ta, să te răcească în așa fel încât să te autoimunizeze. Problema în șoc este că dacă l-ai avut de mai multe ori începi să te autoimunizezi tu la el. Efectele lui sunt mult mai de scurtă durată ș-apoi rămâi doar cu simțirea pe care n-o poți ascunde pentru că buzunarele îți sunt găurite.

Mă gândesc că nu vom ști niciodată să ne reinvetăm, deși cred că sunt cea care-și dorește cel mai mult acest lucru. Suntem prinși în aceleași mecanisme, sfori, reacții, sentimente, demersuri, frici, greșeli și regrete. Spunem că învățăm ceva din toate astea, dar apetențele ne domină, familiaritatea lor ne împresoară încet și sigur, până când ajunge să ne sufoce. De aceea nu trăim niciodată liber, de aceea tânjesc eu enorm după natură. Acea natură compusă din culori calde, vii, care respiră simplu, fără a pune acea întrebare umană ce se poate transforma în defect -'de ce?'. Cândva am simțit o libertate anume în priviri ce mă fixau cu blândețe. Am știut s-o localizez în coordonatele potrivite pentru a mă putea apropia de ea. Apoi o rază de soare a venit și-a intersectat ochii mei. Atunci am înțeles că secundele fug și că privirile sunt înșelătoare.