Locuri

Mi-e dor de ceva frumos. Vreau locuri în mine verzi şi însorite, brăzdate răzleţ de nori de vată, dar fără beţe.
Pe roata timpului să mă dau sau pe cea din Herăstrău, când în drumul meu spre ea aleea era plină de pietricele albe. Păstrez cu mine câteva senzaţii intense care mă fac să schiţez gesturi interioare. Deşi uit multe contexte, feţele îmi sunt mereu cunoscute şi familiale. De exemplu, felul în care se lăsa seara la mare şi eu parcă nu stăteam niciodată pe loc. Trăgeam de mâini mai mari decât mine, de adulţi ce-mi făceau pe plac. Îmi umpleam pumnii cu fise şi alergam spre maşinuţe. Un rond mic ce nu mi se părea niciodată plictisitor sau enervant. Cât râs, câte cercuri, câte margini cauciucate?! O lume colorată în obraji îmbujoraţi şi corpuri neobosite.
Mi-e dor de ceva recent. De loc străin şi limbi aproape neînţelese. De zile libere şi voci familiare între statui nenumărate şi clădiri întinse. Coloane brodate cu spirale şi statui verzi. Cai ce stau pe loc, ridicaţi pe picioarele din spate sau într-o mişcare mimată. Puţini oameni ce înţeleg o conversaţie în terasele cafenelelor. Colţuri de străzi cu fructe de mare, vitrine cu pisici, librării înguste cu pereţi împânziţi de cărţi şi muzee uriaşe.
Mi-e dor de-un scris frenetic, arzător, coerent până în cele mai mici detalii. De o mâncărime de idei în podul palmei. De propoziţii lungi şi dialoguri presărate de umor. Litere ce mă fac să râd şi lumi pline de posibilităţi. Reveniri lucide asupra unui text. Capete de propoziţii între care apar personaje obligatorii.
Ce au în comun toate aceste locuri trecute, prezente şi poate viitoare? Pe mine.