Cuvântul ciudat îmi vine în minte din ce în ce mai des. Era o perioadă în care reuşisem să-l astup, un timp în care îl auzeam doar înfundat, ca şi cum mi-ar fi intrat multă apă în urechi.
În ultima vreme s-a produs un ecou, ce rămâne pe creierul meu ca o pată de cafea. Alte cuvinte nu vrei să le pronunţi aproape deloc sau dacă le introduci în conversaţie, încerci să provoci un fel de detaşare în persoana ta, ca şi cum ai dori să ridici un gard invizibil. Mă gândeam că acelaşi lucru fac şi eu, printr-o introducere tampon în subiect.
re - edit:
Atmosfera este caldă, înfăşurată în multe pături şi ea aşteaptă ploaia ce le va umezi. Răcoarea păturilor ude va veni ca o respiraţie amplă îmbibată în oxigen. Apoi atmosfera va simţi un disconfort şi pielea i se va încreţi şi i se va diminua în temperatură. E un fenomen pe care-l poţi înţelege uşor, dar în care o întrebare rămâne constantă şi anume ce culori au păturile.
Mă gândisem ieri să scriu despre moarte, un fenomen care-mi gâdilă în ultimul timp papilele gustative, pe care încerc să-l scarpin cu ţigări. Până la urmă nu reuşesc să-l astup, ci doar să-mi creez un alt gust mai scârbos pe cerul gurii. Deja în timp ce tastez toate ideile pe care le am în legătură cu acest subiect mi se par cunoscute, arătate cu degetul, clare în lumină şi poate urâte. Totuşi îmi dau seama că încep să-mi pierd sentimentele cu privire la multe fenomene uzuale. Simt o peliculă, nu de film, care mă amorţeşte. Cred că în timp am dezvoltat un mecanism puternic de protecţie, o alarmă silenţioasă, al cărei cod îl introduc automat, dar pe care n-aş putea să-l rostesc. Nu este ieşit din comun, este ceva prin care realizez că sunt un chip în rândul atâtor oameni similari, ce se reunesc în mulţime.
Nu mai reuşesc să împing marginile, într-o încercare de a le extinde. Totul e colorat la fel. Inspir oxigen, expir dioxid de carbon într-o lume prea cunoscută, în jurul căreia nu mai pot broda idei opuse, personaje mici, tablouri noi, caricaturi vorbitoare. E ok, presupun. Ceea ce mă deranjează mai mult este acomodarea mea totală la gândul că probabil această broderie nu se va mai ţese niciodată şi faptul că mi-am ajustat şi astupat dorinţa de ordonare a literelor. Din focul ce-mi ardea palmele şi-mi chinuia trupul, creierul, n-a mai rămas nimic. În lumina dimineţii, fumegă câteva lemne arse, negre şi cenuşii şi eu stau în nisip lângă un cerc de scrum.
În ultima vreme s-a produs un ecou, ce rămâne pe creierul meu ca o pată de cafea. Alte cuvinte nu vrei să le pronunţi aproape deloc sau dacă le introduci în conversaţie, încerci să provoci un fel de detaşare în persoana ta, ca şi cum ai dori să ridici un gard invizibil. Mă gândeam că acelaşi lucru fac şi eu, printr-o introducere tampon în subiect.
re - edit:
Atmosfera este caldă, înfăşurată în multe pături şi ea aşteaptă ploaia ce le va umezi. Răcoarea păturilor ude va veni ca o respiraţie amplă îmbibată în oxigen. Apoi atmosfera va simţi un disconfort şi pielea i se va încreţi şi i se va diminua în temperatură. E un fenomen pe care-l poţi înţelege uşor, dar în care o întrebare rămâne constantă şi anume ce culori au păturile.
Mă gândisem ieri să scriu despre moarte, un fenomen care-mi gâdilă în ultimul timp papilele gustative, pe care încerc să-l scarpin cu ţigări. Până la urmă nu reuşesc să-l astup, ci doar să-mi creez un alt gust mai scârbos pe cerul gurii. Deja în timp ce tastez toate ideile pe care le am în legătură cu acest subiect mi se par cunoscute, arătate cu degetul, clare în lumină şi poate urâte. Totuşi îmi dau seama că încep să-mi pierd sentimentele cu privire la multe fenomene uzuale. Simt o peliculă, nu de film, care mă amorţeşte. Cred că în timp am dezvoltat un mecanism puternic de protecţie, o alarmă silenţioasă, al cărei cod îl introduc automat, dar pe care n-aş putea să-l rostesc. Nu este ieşit din comun, este ceva prin care realizez că sunt un chip în rândul atâtor oameni similari, ce se reunesc în mulţime.
Nu mai reuşesc să împing marginile, într-o încercare de a le extinde. Totul e colorat la fel. Inspir oxigen, expir dioxid de carbon într-o lume prea cunoscută, în jurul căreia nu mai pot broda idei opuse, personaje mici, tablouri noi, caricaturi vorbitoare. E ok, presupun. Ceea ce mă deranjează mai mult este acomodarea mea totală la gândul că probabil această broderie nu se va mai ţese niciodată şi faptul că mi-am ajustat şi astupat dorinţa de ordonare a literelor. Din focul ce-mi ardea palmele şi-mi chinuia trupul, creierul, n-a mai rămas nimic. În lumina dimineţii, fumegă câteva lemne arse, negre şi cenuşii şi eu stau în nisip lângă un cerc de scrum.
Nick Cave&The Bad Seeds - Hold on to yourself
2 comments:
frumoasa melodia lui nick cave, cu vocea lui calda si plina!
te rog,despre moarte, numai de bine;-)
Nick Cave oricum e fain, no matter what they say :p
Post a Comment