Trezire

Urşii panda ce folosesc copacii pe post de balustradă, se suie într-o lume ce nu înseamnă beton.
Oare ce-aş vrea să spun când camera este plină şi feţele îmi ard ochii, întrebările sunt la obiect şi discursul meu e fragmentat de dorinţa de a nu da pe din afară? Nu e bine să nu exprimi, mai ales în momentele în care este imperios s-o faci, în acele clipe în care şti că situaţia ar putea deveni radicală.
Nehotărârile mele nu există. Eu ştiu mereu ce vreau, dar acest lucru nu este urmat de acţiuni. În schimb, mă retrag într-o lume în care totul este pictat şi suprapus peste o realitate scârboasă, urâtă, acidă, umplută de ascultarea lui "trebuie să".
Uneori n-am în mine decât un copil. Nu e semn de imaturitate, ci doar de vulnerabilitate. Trăiesc într-o junglă urbană absurdă şi este foarte logic să cred că nu înţeleg.
Această sensibilitate este o membrană subţire, fragilă, menită să se rupă cândva. O ţin ascunsă tocmai din dorinţa de a o proteja, dar ea se destramă oricum, puţin câte puţin.
Am inimi la singular, julite succesiv precum genunchii din copilărie. Când roşul se face negru, atunci gaura devine evidentă.