Cuvintele se fac pastă. O grosime, lipsită de fluiditate, a cărei culoare iniţială n-o mai recunoşti. Eu rămân scurt în aceleaşi puncte pentru ca voi să mă recunoaşteţi. E uşor să fii eu. Sunt clară pentru cei ce vor să vadă, sonoră pentru auditivi, cu efect linear şi sigur. Mă dezgolesc, dacă şti să mă decojeşti. Straturile pielii mele uscate mă duc cu gândul la frigul ce ne crapă buzele.
Vântul l-am acceptat şi dorit pentru prima oară astă seară. Şi nu vedeam decât parcul, ce stătea mişcător şi viu, dar dus într-un trecut ce revine din ce în ce mai clar în mintea mea. Mă agăţ de non-viu pentru că pierderile duc oamenii în starea asta. E ceva normal. Parcă recuperez pentru scurt timp anumite momente de stabilitate din viaţa mea.
Ştiu ce vreau să spun şi vorbele ies pe dos, pentru a nu lovi irecuperabil în carnea mea. Rănile sunt puse la loc de cinste, dar ascunse printre pături multiple sau în gropi silenţioase.
Dacă nu vorbim despre ceva, asta nu înseamnă că el va dispărea complet. Se va voala şi va săpa în rocile montane.
Azi dimineaţa visam pe jumătate şi linguriţa atingea cana în sufragerie. Parcă te intuiam, undeva real şi sigur. M-am trezit cu un gând clar şi stupid. Că nu eşti. Apoi cele mai mici detalii te-au salvat în fiinţa mea. Când nu reuşesc să mă înţeleg, atunci apari, de parcă ai spune "E bine că încă simţi".
Te-am pierdut incomplet printre clape de pian, în dimineaţa aceea bruscă şi neodihnită. Apoi, în alt cadru şi pe tine, când n-am ştiut să simt nimic, când inert mă uitam la cineva care nu erai tu. Aşa sunt cei ce nu mai grăiesc. Inerţi şi străini nouă, de parcă nu i-am fi cunoscut niciodată, ca şi cum nu ne-ar fi atins vreodată existenţa. Acesta este un sentiment fals. Adevărul revine după câţiva ani, mai abrupt şi mai invaziv decât ne-am fi dorit vreodată.
Nu ştiu de ce spun lucruri înţelese în mare parte doar de mine. Poate e o nevoie, o simţire ce nu vrea să-mi dea pace.
Când între noi există goluri, atunci apar surogatele plinului. Trei secunde şi macazul se schimbă, trenul deraiază, decorul se pierde în spatele ochilor, undeva în fundalul unui cer propriu, înţeles pe deplin.
Vântul l-am acceptat şi dorit pentru prima oară astă seară. Şi nu vedeam decât parcul, ce stătea mişcător şi viu, dar dus într-un trecut ce revine din ce în ce mai clar în mintea mea. Mă agăţ de non-viu pentru că pierderile duc oamenii în starea asta. E ceva normal. Parcă recuperez pentru scurt timp anumite momente de stabilitate din viaţa mea.
Ştiu ce vreau să spun şi vorbele ies pe dos, pentru a nu lovi irecuperabil în carnea mea. Rănile sunt puse la loc de cinste, dar ascunse printre pături multiple sau în gropi silenţioase.
Dacă nu vorbim despre ceva, asta nu înseamnă că el va dispărea complet. Se va voala şi va săpa în rocile montane.
Azi dimineaţa visam pe jumătate şi linguriţa atingea cana în sufragerie. Parcă te intuiam, undeva real şi sigur. M-am trezit cu un gând clar şi stupid. Că nu eşti. Apoi cele mai mici detalii te-au salvat în fiinţa mea. Când nu reuşesc să mă înţeleg, atunci apari, de parcă ai spune "E bine că încă simţi".
Te-am pierdut incomplet printre clape de pian, în dimineaţa aceea bruscă şi neodihnită. Apoi, în alt cadru şi pe tine, când n-am ştiut să simt nimic, când inert mă uitam la cineva care nu erai tu. Aşa sunt cei ce nu mai grăiesc. Inerţi şi străini nouă, de parcă nu i-am fi cunoscut niciodată, ca şi cum nu ne-ar fi atins vreodată existenţa. Acesta este un sentiment fals. Adevărul revine după câţiva ani, mai abrupt şi mai invaziv decât ne-am fi dorit vreodată.
Nu ştiu de ce spun lucruri înţelese în mare parte doar de mine. Poate e o nevoie, o simţire ce nu vrea să-mi dea pace.
Când între noi există goluri, atunci apar surogatele plinului. Trei secunde şi macazul se schimbă, trenul deraiază, decorul se pierde în spatele ochilor, undeva în fundalul unui cer propriu, înţeles pe deplin.
Travka - Venus
No comments:
Post a Comment