Intercalat - tu

M-am aruncat de pe scaun de parcă nu ştiam că mă pot agăţa de tine. Eu nu zbor în cădere, doar mă supun gravitaţie şi nu mor niciodată, pentru că visez. Lumea se colorează caldă, plină ochi de iubire, precum cada din copilărie. Dădea pe din afară în încercarea de a face valuri. E dificil să înoţi când creşti într-o cadă. Baia s-a îngălbenit în timp, eu nu-mi mai ţin respiraţia sub apă. M-am oprit când a venit vara aceea. Când mă apropiam de cald, dar simţeam numai rece, când ploua afară şi în pământul ud se făcuse o groapă dreptunghiulară. Mâini umane m-au atins şi eu n-am ştiut exteriorul, deşi vedeam printre frânturi de gene negrul ud şi murdar.
Sunt momente când ieşi din tine, de parcă explodezi peste tot şi pierzi orice bucată de raţiune şi de stofă. Eşti gol şi fără sens într-o lume atât de cunoscută şi de străină totodată. Explicaţii nu există şi şocul propriei respiraţii şi lipsa alteia lângă tine te suie pe pereţi. Atârni ca un dezechilibrat şi fularul se prelungeşte peste balustradă. Unde nu există înţelegere, unde mâncarea îşi pierde gustul, iar tu stai cu spatele la mine şi ceaţa se lasă între noi, acolo a rămas o parte din mine.
În braţe uriaşe m-ai luat şi mi-ai dat drumul mai târziu. Ai atins clipa aceea ce nu se va mai întoarce niciodată.
Totul e tăcere în mintea mea. Amuţesc la cuvinte simple. Aud marea din vara aceea. E secunda prielnică pierderii. Simt şi acum acel calm pe tălpi şi mă gândesc că nimic nu mă ascunde mai mult precum goliciunea.