Tu ai spus 'aeriană', eu am zis 'adică zbori?!' Nu s-a văzut spusul meu aşa că am privit repetând. Efect scăzut. Posibil.
Poate avem un aerian similar, dar nu identic. Oricum e unul pe care nu-l pricep şi aceasta nu este singura diferenţă între noi.
'Tristeţea ta este vitală'. Să cred asta? Întrebări multe, nu numai pentru că-mi place semnul de interogaţiei, ci şi pentru că mintea îmi umblă fără lesă. În hoinăreala ei cauta şi se-mpiedică de bastonaşe.
Să scap, să fug şi totuşi să am un echilibru şi paşii să mă ţină în picioare, în stabil, nu instabil.
Înţelegerea e potrivită, perfectă pentru rotunjimea craniului meu. Pentru al altora poate lasă de dorit. Mă altoiesc în cuvintele acestea, distorsionez, ca să nu găsesc un adevăr clar, absurd, ce stă pe vârful buzelor mereu.
Nopţile petrecute în social sunt ciudate. Parcă am simţit ceva mai real în seara aceasta, dincolo de pâcla de fum, de căldura băuturii, de scrumul de pe masă, de anumite priviri ce m-au indispus.
Aş vrea să decupez ceva. Nu cadrul acesta, nu ceea ce am rostit mai sus, ci dorinţa mea, aproape ca o necesitate de a fixa intrarea în încăperea familiară, în atmosfera îmbâcsită a localului. Asta m-am gândit eu să tai din mine însămi, ca si cum aş scoate miezul unui măr, pentru a-l lăsa gol, aerisit, sec, ucis.
Cred că imaginea ta o ţin undeva departe de realitate, de parcă aş vrea să te pun într-o cutie pătrată, mică, sonoră, precum muzicuţa aceea, cu manivelă minusculă a cărei melodii n-am apucat să te întreb de unde vine şi să-ţi spun cât de mult îmi place. Am auzit-o într-una din seri şi pe neaşteptate a atins ceva în mine, ceva ce venea din tine. A intrat prin urechi şi n-a mai plecat. Totuşi o reproducere în reamitire mi-ar fi imposibilă.
Poate aşa ai devenit, ceva ireal, de care nu mă pot desprinde, ca şi cum noi am fi existat într-o poveste, departe de cotidianul palpabil, ascunşi între mostre de film şi sunet.
Ochii recent deschişi, viaţa de acum, fuga ta inexplicabilă, noaptea crăpată de zi ... ...
Cât din mine încă doarme în cutia muzicală? Prea mult.
Poate avem un aerian similar, dar nu identic. Oricum e unul pe care nu-l pricep şi aceasta nu este singura diferenţă între noi.
'Tristeţea ta este vitală'. Să cred asta? Întrebări multe, nu numai pentru că-mi place semnul de interogaţiei, ci şi pentru că mintea îmi umblă fără lesă. În hoinăreala ei cauta şi se-mpiedică de bastonaşe.
Să scap, să fug şi totuşi să am un echilibru şi paşii să mă ţină în picioare, în stabil, nu instabil.
Înţelegerea e potrivită, perfectă pentru rotunjimea craniului meu. Pentru al altora poate lasă de dorit. Mă altoiesc în cuvintele acestea, distorsionez, ca să nu găsesc un adevăr clar, absurd, ce stă pe vârful buzelor mereu.
Nopţile petrecute în social sunt ciudate. Parcă am simţit ceva mai real în seara aceasta, dincolo de pâcla de fum, de căldura băuturii, de scrumul de pe masă, de anumite priviri ce m-au indispus.
Aş vrea să decupez ceva. Nu cadrul acesta, nu ceea ce am rostit mai sus, ci dorinţa mea, aproape ca o necesitate de a fixa intrarea în încăperea familiară, în atmosfera îmbâcsită a localului. Asta m-am gândit eu să tai din mine însămi, ca si cum aş scoate miezul unui măr, pentru a-l lăsa gol, aerisit, sec, ucis.
Cred că imaginea ta o ţin undeva departe de realitate, de parcă aş vrea să te pun într-o cutie pătrată, mică, sonoră, precum muzicuţa aceea, cu manivelă minusculă a cărei melodii n-am apucat să te întreb de unde vine şi să-ţi spun cât de mult îmi place. Am auzit-o într-una din seri şi pe neaşteptate a atins ceva în mine, ceva ce venea din tine. A intrat prin urechi şi n-a mai plecat. Totuşi o reproducere în reamitire mi-ar fi imposibilă.
Poate aşa ai devenit, ceva ireal, de care nu mă pot desprinde, ca şi cum noi am fi existat într-o poveste, departe de cotidianul palpabil, ascunşi între mostre de film şi sunet.
Ochii recent deschişi, viaţa de acum, fuga ta inexplicabilă, noaptea crăpată de zi ... ...
Cât din mine încă doarme în cutia muzicală? Prea mult.
Kate Bush - And So Is Love
No comments:
Post a Comment