Aici, unde nu mai am cuvintele potrivite, unde ograda e mică, unde nu sunt decât eu, unde am tot timpul din lume, unde nu ştiu să pierd, ci să irosesc anii.
S-au strâmtat căile ferate, se pare că şinele vor să se crucifice, se pare că ordinea ar trebui să fie prestabilită şi nu este. Nu vrei să mă laşi undeva, la margine de drum, să apăs cărarea cu proprii-mi paşi? N-ar trebui să arăt nimic, n-ar trebui să fac nimic. E doar o incapacitate de a mă abţine. Mă doare căderea. E o lovire ce lasă urme, din ce în ce mai adânci. Mă gândesc uneori, că rănile banale, ce se vindecă în exterior, încep să se mărească în interior. Mă tem că nu înţeleg ce vrei să faci, că nu-ţi ştiu chinul, că nu am soluţii să-ţi dau sau ochi ca să le vezi.
Tu n-ai ştiut niciodată punctele şi frânele. Ai izbit macazul la maxim. Vroiai să auzi metalul lovit, să vezi dacă are o voce palpabilă. Am nevoie de imagine, ca de clar de esenţă de cer. Cine vrea să alerge, s-o facă, indiferent de ceea ce-l va ajunge din urmă. Eu am rămas şi rămân aici nejustificat. Zăbovesc prea mult, pentru că am timp, am secunde de irosit. E jocul cel ştiu cel mai bine.
Nu ştiu de ce îmi ţin acest nevăzut topor deasupra capului. Nu-mi creează nici o senzaţie îmbibată în adrenalină.
E cercul la fel. E mişcarea identică. Am întâlnit-o prea des. E valoarea prea vidă. E a fost şi este e mereu. Până şi urlă e bun, când sunetele sunt distorsionate de incoerenţă.
S-au strâmtat căile ferate, se pare că şinele vor să se crucifice, se pare că ordinea ar trebui să fie prestabilită şi nu este. Nu vrei să mă laşi undeva, la margine de drum, să apăs cărarea cu proprii-mi paşi? N-ar trebui să arăt nimic, n-ar trebui să fac nimic. E doar o incapacitate de a mă abţine. Mă doare căderea. E o lovire ce lasă urme, din ce în ce mai adânci. Mă gândesc uneori, că rănile banale, ce se vindecă în exterior, încep să se mărească în interior. Mă tem că nu înţeleg ce vrei să faci, că nu-ţi ştiu chinul, că nu am soluţii să-ţi dau sau ochi ca să le vezi.
Tu n-ai ştiut niciodată punctele şi frânele. Ai izbit macazul la maxim. Vroiai să auzi metalul lovit, să vezi dacă are o voce palpabilă. Am nevoie de imagine, ca de clar de esenţă de cer. Cine vrea să alerge, s-o facă, indiferent de ceea ce-l va ajunge din urmă. Eu am rămas şi rămân aici nejustificat. Zăbovesc prea mult, pentru că am timp, am secunde de irosit. E jocul cel ştiu cel mai bine.
Nu ştiu de ce îmi ţin acest nevăzut topor deasupra capului. Nu-mi creează nici o senzaţie îmbibată în adrenalină.
E cercul la fel. E mişcarea identică. Am întâlnit-o prea des. E valoarea prea vidă. E a fost şi este e mereu. Până şi urlă e bun, când sunetele sunt distorsionate de incoerenţă.
2 comments:
kamikaze!
kamikaze ... ujjjjjjjj...buf!
Post a Comment