Cuvânt

Piesa. ce iese din mine sau care se prelinge pe gresie într-un cub. Pe care poţi călca în fiecare zi fără s-o observi. Poate fi un pătrat de şah. Nu chiar. Adică de ce nu? Un joc prea pretenţios pentru neuronii mei. Anticiparea nu se combină cu răbdarea. Aici e gândirea anticipării şi răbdarea o am în alt buzunar de obicei.
Piesa. Ce ne seamănă. Ce e o mică parte a unui domino. Împingi una, cad toate. Mică, dar importantă.
Piesa ca un sunet compus de cineva dibaci, ca o intrare dincolo de urechi, undeva în altă zonă a trupului tău, unde se dezvăluie un organ al emoţiei. O trăire de câteva minute, unde nu mai ştii în ce loc ai fost.
Piesa s-a adunat frumos în toate punctele ei. A decis să fie formă şi să-şi lase colţurile să participe. E forţă pentru că ştie că fără ea n-ar fi nimic. Se ştie cu musca pe căciulă şi îi place. Se ştie că nu e doar un cuvânt, îşi dă seama că nu din polisemantie îşi trage seva. E ceva ce a apărut dincolo de umbra aceasta, de luminile aprinse brusc ce te centrează, ce dau un mic spaţiu în care ceilalţi te văd cel mai bine. Tu doar te intuieşti, pentru că nu s-ar cuveni să aduci oglinzi ca să te vezi, sau pur şi simplu le-ai uitat în culise.
Piesa, ce n-a vrut niciodată să fie exponat de muzeu, deoarece acolo totul este trecut, ridicat pe soclu. Ea nu vrea să simtă staticul, căci acesta este apăsarea cea mai grea. E moarte. E pierderea în lanţuri, e încătuşare şi lipsă a curgerii.
Piesa într-un moment ce s-a vrut altceva, într-un punct care s-a dorit el însuşi viu.