Azi noapte, târziu, căutam un punct. Scrisesem ceva despre asta, iar fără a avea un pix şi o foaie prin preajmă, aşa că scriam doar în capul meu. Stăteam şi mă gândeam ce e acel punct pe care îl caut şi cu ce-aş putea să-l asociez.
E stabilitate, e origine, e un început, e creaţie?
Ar putea fi toate acestea la un loc şi mult mai mult de atât, ar putea fi şi începutul meu. Există un punct în fiecare, unul de unde porneşte totul, de unde poţi începe să trasezi linii nenumărate care să se intersecteze toate aici. Lângă acest punct poţi face altele, poţi trage dâre drepte sau ondulate, poţi crea forme. O enormitate de geometrie cunoscută şi necunoscută, pe care la un moment dat cu greu o poţi desluşi. Şi ăsta eşti tu. Asta aş putea fi eu de fapt. Partea dificilă, e să recreezi traseul în sens invers, să ajungi la punctul originar.
Pe parcursul acestor gânduri, mi-am dat seama că nu cred că am un punct originar, unul pe care să-l cunosc, unul palpabil sau unul a cărui amintire s-o am clară, s-o ştiu şi s-o păstrez cu mine. Cred că am imaginat acel punct, unul similar cu cel originar, dintr-o nevoie pur umană de a începe să mă desfăşor de undeva. Căci aşa suntem croiţi. Pentru că aşa e felul nostru de a fi, să ne imaginăm, când nu putem atinge realul.
Pe de altă parte imaginaţia e very tricky, deoarece te poate minţi, te duce la vedenii frumoase, urâte, intense în tine, ca un duş rece peste nud. Capul tău nu mai judecă bine realul şi ajungi într-un loc în care te pierzi, la fel ca pierderea traseului invers spre punctul originar.
Echilibrul limitelor (real-imaginar) trebuie exersat, pentru că altfel o iei flu-flu sau ţupa ţupa prin pădurea de conifere, desculţ desigur, pentru că nebunii nu prea practică încălţarea. Şi cine ştie poate dai şi peste un arici înfuriat, un ghemotoc de ţepi zgribuliţi, enervat că ai călcat în punctul lui. "Aşa-ţi trebuie human-ule! Altădată uită-te pe unde mergi!", zise morocănos ţepoşicul perturbat :-)
E stabilitate, e origine, e un început, e creaţie?
Ar putea fi toate acestea la un loc şi mult mai mult de atât, ar putea fi şi începutul meu. Există un punct în fiecare, unul de unde porneşte totul, de unde poţi începe să trasezi linii nenumărate care să se intersecteze toate aici. Lângă acest punct poţi face altele, poţi trage dâre drepte sau ondulate, poţi crea forme. O enormitate de geometrie cunoscută şi necunoscută, pe care la un moment dat cu greu o poţi desluşi. Şi ăsta eşti tu. Asta aş putea fi eu de fapt. Partea dificilă, e să recreezi traseul în sens invers, să ajungi la punctul originar.
Pe parcursul acestor gânduri, mi-am dat seama că nu cred că am un punct originar, unul pe care să-l cunosc, unul palpabil sau unul a cărui amintire s-o am clară, s-o ştiu şi s-o păstrez cu mine. Cred că am imaginat acel punct, unul similar cu cel originar, dintr-o nevoie pur umană de a începe să mă desfăşor de undeva. Căci aşa suntem croiţi. Pentru că aşa e felul nostru de a fi, să ne imaginăm, când nu putem atinge realul.
Pe de altă parte imaginaţia e very tricky, deoarece te poate minţi, te duce la vedenii frumoase, urâte, intense în tine, ca un duş rece peste nud. Capul tău nu mai judecă bine realul şi ajungi într-un loc în care te pierzi, la fel ca pierderea traseului invers spre punctul originar.
Echilibrul limitelor (real-imaginar) trebuie exersat, pentru că altfel o iei flu-flu sau ţupa ţupa prin pădurea de conifere, desculţ desigur, pentru că nebunii nu prea practică încălţarea. Şi cine ştie poate dai şi peste un arici înfuriat, un ghemotoc de ţepi zgribuliţi, enervat că ai călcat în punctul lui. "Aşa-ţi trebuie human-ule! Altădată uită-te pe unde mergi!", zise morocănos ţepoşicul perturbat :-)
No comments:
Post a Comment