Dear diary :))))))
Azi a fost o zi urâcioasă. Trezitul matinal, privitul pe geam ca să descopăr o lipsă absolută de soare. Totul pictat în gri, probabil de un pictor supradozat cu Bacovia. Aşteptam ploaia dintr-o clipă într-alta. Mi-am lăsat nepoata (da, sunt o mătuşă juvenilă, bad timing în apariţia în familie, ca decalare, nu ca moment :)) Momentul a fost numai bun şi îndelung aşteptat. Anyway. Aproape că mă uitam cu o coadă de ochi invidioasă la nepoţica ce dormea liniştită ca un îngeraş în pătucul cald pe care eu trebuia să-l părăsesc. Cu "elan şi spor" arunc ceva ţoale pe mine, ceva mai multe, că-s un om cam friguros şi ies din incinta gri a blocului gri desigur, că nu stau în Rahova lu' Vanghelie cu blocuri cu una, două faţade portocalii, galbene, verzi sau albastre la fiecare bloc. Mă rog. (N-am nimic cu Rahova ca şi cartier, doar paleta de culori bloc-uistică mi se pare că lasă mult de dorit).
So, metrou, job, mailuri, etc, bla, bla, o zi interminabilă, tot aştept să plouă, picură aşa cât de cât, eu ratez faza. Plec acasă. "O răcoare plăcută", gândesc în drum spre maison-ul meu, străbătând aceleaşi alei ale parcului. Maison-ul meu era în reamenajări, mai mult spălări. Nu mai ştiam că în casa mea e atâta alb, cu care încă nu-s de acord. Am senzaţia de luminos spital, deşi n-ar trebui, deoarece nu toate spitalele sunt albe, unele au holuri de un bleu jegos sau galben palid, vomitiv. Altete sunt înegrite de cozi uriaşe, de oameni în aşteptare la consultaţii, că doar e un sport la care ar trebui să fim campioni (şi se mai zicea că românul n-are condiţie fizică). În fine. Îmi reiau activitatea calculatoristică. Mai nou viaţa mea se rezumă la You Tube, bloguri, Messenger, site-uri cu mai mult text decât imagine, linkuri peste linkuri care mă duc în alte web pages şi care mă fac să nu-mi dau seama cum zboară timpul (fâl, fâl, fâl). La asta mi-aş zice "get a life, woman". Aşa că îmi spun asta, dar, pe de altă parte îmi mulţumesc, pentru că scriu, tastez scriind, scriu fumând, scriu mâncând, scriu bând suc, scriu când n-am pix şi foaie, când sunt în metrou, când mă deslânez în paşi măriţi pe stradă, iar când nu scriu, mă gândesc la ce să scriu. Trăiesc cu speranţa de a nu-mi pierde ideile sau contextele lor. Replicile poveştilor se mai uzează, dar o formă similară originalului rămâne. Iar când nu scriu visez că scriu. Ce cuvânt des!
Hi, hi. Mă gândeam că dacă scrisul ar fi un sport vizibil fizicului, acum aş fi în formă de zile mari. Heh.
Printre altele, printre acestea, printre search-urile google-istice am descoperit un site de care m-am înamorat subit. E despre tanti pianista. (Bien sur că l-am pus şi pe blog pentru alţi fanatici ca mine şi nu numai). Da, da, da, obsesia de la postul precedent. E aşa de complet şi complex că m-a pus pe poponeţ, pe scaun, ţintuită în faţa ecranului plasmos.
Aşadar un sfârşit de zi grozav, trăiesc micuţul meu extaz, în lumea mea şi a ei de clape şi mă voi duce la culcare cu un mic grin satisfăcut pe mutriţă.
Încă un P.S.: Probabil (ceea ce în cazul acesta înseamnă sigur) o să vă mai stresez cu nebunica roşcată. Spuneţi mersi că n-am deschis blogul imediat după concertul T.A., că atunci ar fi trebuit să vă fi ţinut bine răbdarea în frâie :-)))
Azi a fost o zi urâcioasă. Trezitul matinal, privitul pe geam ca să descopăr o lipsă absolută de soare. Totul pictat în gri, probabil de un pictor supradozat cu Bacovia. Aşteptam ploaia dintr-o clipă într-alta. Mi-am lăsat nepoata (da, sunt o mătuşă juvenilă, bad timing în apariţia în familie, ca decalare, nu ca moment :)) Momentul a fost numai bun şi îndelung aşteptat. Anyway. Aproape că mă uitam cu o coadă de ochi invidioasă la nepoţica ce dormea liniştită ca un îngeraş în pătucul cald pe care eu trebuia să-l părăsesc. Cu "elan şi spor" arunc ceva ţoale pe mine, ceva mai multe, că-s un om cam friguros şi ies din incinta gri a blocului gri desigur, că nu stau în Rahova lu' Vanghelie cu blocuri cu una, două faţade portocalii, galbene, verzi sau albastre la fiecare bloc. Mă rog. (N-am nimic cu Rahova ca şi cartier, doar paleta de culori bloc-uistică mi se pare că lasă mult de dorit).
So, metrou, job, mailuri, etc, bla, bla, o zi interminabilă, tot aştept să plouă, picură aşa cât de cât, eu ratez faza. Plec acasă. "O răcoare plăcută", gândesc în drum spre maison-ul meu, străbătând aceleaşi alei ale parcului. Maison-ul meu era în reamenajări, mai mult spălări. Nu mai ştiam că în casa mea e atâta alb, cu care încă nu-s de acord. Am senzaţia de luminos spital, deşi n-ar trebui, deoarece nu toate spitalele sunt albe, unele au holuri de un bleu jegos sau galben palid, vomitiv. Altete sunt înegrite de cozi uriaşe, de oameni în aşteptare la consultaţii, că doar e un sport la care ar trebui să fim campioni (şi se mai zicea că românul n-are condiţie fizică). În fine. Îmi reiau activitatea calculatoristică. Mai nou viaţa mea se rezumă la You Tube, bloguri, Messenger, site-uri cu mai mult text decât imagine, linkuri peste linkuri care mă duc în alte web pages şi care mă fac să nu-mi dau seama cum zboară timpul (fâl, fâl, fâl). La asta mi-aş zice "get a life, woman". Aşa că îmi spun asta, dar, pe de altă parte îmi mulţumesc, pentru că scriu, tastez scriind, scriu fumând, scriu mâncând, scriu bând suc, scriu când n-am pix şi foaie, când sunt în metrou, când mă deslânez în paşi măriţi pe stradă, iar când nu scriu, mă gândesc la ce să scriu. Trăiesc cu speranţa de a nu-mi pierde ideile sau contextele lor. Replicile poveştilor se mai uzează, dar o formă similară originalului rămâne. Iar când nu scriu visez că scriu. Ce cuvânt des!
Hi, hi. Mă gândeam că dacă scrisul ar fi un sport vizibil fizicului, acum aş fi în formă de zile mari. Heh.
Printre altele, printre acestea, printre search-urile google-istice am descoperit un site de care m-am înamorat subit. E despre tanti pianista. (Bien sur că l-am pus şi pe blog pentru alţi fanatici ca mine şi nu numai). Da, da, da, obsesia de la postul precedent. E aşa de complet şi complex că m-a pus pe poponeţ, pe scaun, ţintuită în faţa ecranului plasmos.
Aşadar un sfârşit de zi grozav, trăiesc micuţul meu extaz, în lumea mea şi a ei de clape şi mă voi duce la culcare cu un mic grin satisfăcut pe mutriţă.
Încă un P.S.: Probabil (ceea ce în cazul acesta înseamnă sigur) o să vă mai stresez cu nebunica roşcată. Spuneţi mersi că n-am deschis blogul imediat după concertul T.A., că atunci ar fi trebuit să vă fi ţinut bine răbdarea în frâie :-)))
No comments:
Post a Comment