Aştept mai mereu. Aştept la metrou, aştept salariul, aştept la coadă să-mi iau produse de patiserie, aştept zilele cu soare, aştept să-mi crească părul (on my head), ...... aţi prins ideea. Ergo ar trebui să fiu un om răbdător. Dar nu sunt. Rădbarea mea e conjucturală şi însoţită de o stare de tensiune nerăbdătoare. Simptomele sunt clare : bâţâiala ritmică a piciorului sau trecerea de pe un picior pe altul, oftatul la început discret, apoi din ce în ce mai exasperat, până ajung şi trec de climax şi-s acompaniată de un căscat descrescător.
Dacă nerăbdarea e doar o nuanţă discretă atunci aşa e şi aşa rămâne. Partea bună în situaţia asta este că poţi să o maschezi. Acele boring conversations de care te-ai putea lipsi sau others people boring convesations. Ei bine aici pot masca nerăbdarea şi chiar uşoara iritare printr-un "da" sau "ihim", în timp ce în capul meu sunt diverse gânduri cărora le-aşda atenţie dacă n-aş fi perturbată de poluarea fonică conversaţională. Mintea ta îi zice interlocutorului/interlocutoarei sau pluralului lor "Shut up", pe când gura spune "da, înţeleg" sau "da, sună interesant" sau acea interogaţie preferată "adică cum?", nu şi acel "de ce?" nesfârşit.
Totuşi sunt un om care reacţionează contrar aparenţelor. Am dezvoltat în timp diverse mecanisme oarecum fariseistice, dar plăcute. Eschiva cea mai plăcută şi arma cea la îndemână este umorul. Potrivit unora, folosit în exces devine iritating, potrivit mie nu e niciodată îndeajuns. Umorul te poate scoate din multe situaţii tâmpite. Îl poţi folosi şi ca un means to an end (end-ul fiind ştoul de ceilalţi şi de yourself including). E un lucru cam urât, I know, dar al naibii de plăcut şi atâta timp cât mă ştouiesc alături de oamenii pe care îi ştouiesc, cred că e un fair deal. Umorul ca eschivă de la întrebări prea personale sau care ating aria intimităţii (ceea ce e cam acelaşi lucru really). Dar umorul care mă bineduspune cel mai tare e cel sec. Discuţiile absolut aiuristice, gândurile mărunte de genul cum ar fi dacă. La acest ultim tip de umor trebuie să ai partener bun pentru aşa ceva, care să fie exact pe aceeaşi lungime de undă şi care să nu dea înapoi când a depăşit demult limita raţionalului. Până în prezent am doar doi oameni apţi pentru asemenea sport.
În cu totul altă ordine de idei şi fără nici o legătură cu ce e mai sus, vi s-a întâmplat vreodată ca în timp ce scrieţi să aveţi sentimentul că nu spuneţi mai nimic şi aveţi în faţă un text ratat şi că aţi putea face orice altceva mai bine decât activitatea în curs?
Answer: mie da. Trăiesc chiar acum un astfel de moment. Se pare că n-am răbdare să vorbesc despre răbdare.
Dacă nerăbdarea e doar o nuanţă discretă atunci aşa e şi aşa rămâne. Partea bună în situaţia asta este că poţi să o maschezi. Acele boring conversations de care te-ai putea lipsi sau others people boring convesations. Ei bine aici pot masca nerăbdarea şi chiar uşoara iritare printr-un "da" sau "ihim", în timp ce în capul meu sunt diverse gânduri cărora le-aşda atenţie dacă n-aş fi perturbată de poluarea fonică conversaţională. Mintea ta îi zice interlocutorului/interlocutoarei sau pluralului lor "Shut up", pe când gura spune "da, înţeleg" sau "da, sună interesant" sau acea interogaţie preferată "adică cum?", nu şi acel "de ce?" nesfârşit.
Totuşi sunt un om care reacţionează contrar aparenţelor. Am dezvoltat în timp diverse mecanisme oarecum fariseistice, dar plăcute. Eschiva cea mai plăcută şi arma cea la îndemână este umorul. Potrivit unora, folosit în exces devine iritating, potrivit mie nu e niciodată îndeajuns. Umorul te poate scoate din multe situaţii tâmpite. Îl poţi folosi şi ca un means to an end (end-ul fiind ştoul de ceilalţi şi de yourself including). E un lucru cam urât, I know, dar al naibii de plăcut şi atâta timp cât mă ştouiesc alături de oamenii pe care îi ştouiesc, cred că e un fair deal. Umorul ca eschivă de la întrebări prea personale sau care ating aria intimităţii (ceea ce e cam acelaşi lucru really). Dar umorul care mă bineduspune cel mai tare e cel sec. Discuţiile absolut aiuristice, gândurile mărunte de genul cum ar fi dacă. La acest ultim tip de umor trebuie să ai partener bun pentru aşa ceva, care să fie exact pe aceeaşi lungime de undă şi care să nu dea înapoi când a depăşit demult limita raţionalului. Până în prezent am doar doi oameni apţi pentru asemenea sport.
În cu totul altă ordine de idei şi fără nici o legătură cu ce e mai sus, vi s-a întâmplat vreodată ca în timp ce scrieţi să aveţi sentimentul că nu spuneţi mai nimic şi aveţi în faţă un text ratat şi că aţi putea face orice altceva mai bine decât activitatea în curs?
Answer: mie da. Trăiesc chiar acum un astfel de moment. Se pare că n-am răbdare să vorbesc despre răbdare.
No comments:
Post a Comment