Însemnări foarte foarte războinice

De fapt şi de drept sunt un om urâcios. Am aşa în mine porniri rele. Nu neapărat de a face rău la modul practic şi real, ci de a avea păreri ce se încadrează în categoria urâcioşenie. Cu toate acestea am un fond foarte bun şi am crescut într-o familie ce m-a învăţat cum să fi bun până la punctul în care să cazi de fraier.
Trăiesc într-o lume faţă de care mă simt străină. Văd oameni în jurul meu care pot face chestii pe care eu n-aş putea să le fac. Am o mentalitate de fraieră. O minte lucidă, acidă, tăioasă care observă şi judecă. Tendinţe de fraieră. Am multe abilităţi ce doar se întrezăresc, am potenţial, am acel aş putea fi. Sunt o fraieră.
Nu-mi găsesc locul printre indivizi. Am porniri nervoase ascunse. Zâmbesc frumos şi n-am replici de moment pentru idioţi. Sunt o fraieră. Las paharul de crize să se umple şi inevitabilul se întâmplă când mă aştept cel mai puţin. El dă pe dinafară. Mă regăsesc atunci în postura istericei (fostă fraieră ce a tăcut din gură) care îşi pierde luciditatea, care vede negru în faţa ochilor şi începe să urle. Da am nervi. Da am cozi ce călcate în mod constant duc la un rezultat cât se poate de nefavorabil.
Acesta a fost un INTRO la ceea ce urmează:

Am observat oarecum intrigată că pe cât de multă încredere şi apreciere am pentru capacităţile şi calităţile umane, pe atât de mult mă scârbesc tot atâtea lucruri la aceasta.
Mă dezgustă tot ce este fariseistic. Acele monezi cu două feţe.
Detest fiţoşii, ipocriţii, dar mai ales fiţoşii ipocriţi, cei care trâmbiţează şi condamnă asta, clar şi hotărât, dar care săvârşesc exact acelaşi lucru. Cei ce blamează şi arătă cu degetul fiţele, hainele de firmă şi cei care le poartă, spunând despre aceştia că sunt nişte idioţi, ei înşişi fiind nişte dobitoci şi mai mari. Nici nu ştiu cât de lucizi sunt să vadă bârna din ochii lor, capra vecinului de care râd cu poftă, dar care e şi-n ograda lor.
Suport cu greu miţăitele. Aş reuşi să trec peste asta, dacă miţăitele, pisicoasele, n-ar încerca să epateze cu această "calitate" a lor şi dacă n-ar încerca să facă din asta un mijloc de a obţine lucruri. Aş trece şi peste asta, dacă n-ar da cu bâta în baltă aproape de câte ori deschid gura, însoţite de un neuron singuratic, dar bine fardat.
Mă irită la culme existenţa .... în lume, în alte ţări, în oraşe, în sectoarele Bucureştiului, în acelaşi cartier cu mine... a nesimţiţilor fără margini care scuipă la tot pasul pe trotuare proaspăt pavate şi a căror flegme îmi strică dimineţile. A ciutanilor ce înjură şi-şi bagă toate cele fără nici un motiv, în oricine, doar pentru că e cool. A celor care ocărăsc şi condamnă pe motive total neîntemeiate, ungurii, evreii, homosexualii, negrii, vârsnicii, etc.
Mă seacă popii, preoţii, (doar unii dintre ei), în mod specific cei care vorbesc de cele sfinte şi de moralitate la N pahare de pălincă sau vin şi care bagă în buzunar cu toptanul sau preferă băieţeii, micii lor discipoli, pe care se gândesc să-i crească sub sutana lor pătată.
Mă scot din minţi misoginii. Aceştia sunt o specie aparte, vin în grade (ca în armată) şi-n deghizeu. Misogini sergenţi, caporali, colonei, mareşali, etc. Cuvintele din mine legate de misogini nu vin din premise feministe (deşi e destul de evident că sunt femeie), ci din cele ale unei persoane - femeie. Aceşti tipi pe cae îi întâlneşti cam oriunde şi-n orice împrejurări sunt mânaţi de aceeaşi idee. Una de neanderthal probabil (încă nu-s sigură cât de retardată e) care vede femeia ca non-femeie. Vede femeia muiere, gagică, păpuşă, ş.a.m.d., care are rol bine definit. Acela de a servi bărbatului în toată splendoarea lui. Cam atât despre subiectul acesta. Un mic adaos, femeia care acceptă astfel de rol îşi merită cu desăvârşire soarta.
Mă agasează iresponsabilii, falsele victime care mai întâi se întreabă de ce, şi-apoi îşi răspund, dând vina pe destin sau justificând totul prin "Aşa a vrut Doamne, Doamne, sau Allah, sau Budha sau whatever religion ai".
Fără a fi o naţionalistă fanatică, bag în lista mea fugarii din ţară. Cei care susţin că România e de căcat. Cei ce înţeleg libertatea post comunistă greşit. Cei ce cred că nu se mai poate face nimic în ţărişoara lor care suferă de birocraţie, de inflaţie, de conducători proşti ce-şi văd doar propriul interes, etc. Cei ce au dor de ducă, care se căpşunesc prin Spania, se spălăcesc la vase prin Italia, chiar dacă au facultăţi la bord, doar ca să scape de porcăria asta de ţară ratată în care pur şi simplu nu-ţi poţi face un trai. E de-a dreptul imposibil să ai un trai aici, o slujbă, o casă, o familie. Ce să stai să respiri smogul plaiurilor mioritice, să te înghesui în autobuzuri pline, să stai la cozi ore în şir, să, să... să.....
Nici nu mai e cazul să menţionez moralitatea, care e aşa de estompată, că săraca a uitat că există. Ea este totuşi acolo, la îndemâna oricui. Nu abuzaţi, n-o ignoraţi. Folosiţi-o cu măsură şi cu cap şi-n contexte potrivite.
Da, concluzionă fată în însemnările ei războinice, sunt toate aceste specimene pe balonul albastru, numit Pământ. Dar în fond ce ştiu eu, ce fac eu? Sunt doar o fată bună, crescută în spirit fraieresc, însoţită de explozii tardive, care scrie şi ea câteva rânduri aiurite.

P.S.: Post scris sub influenţe oarecum proaste, dar nu distrugătoare, printre care se numără...