Proiector

Am acest proiector găsit de curând într-o casă ce nu-mi mai aparține. Deși este similară cu o imagine din trecut, prin obiectele vechi rămase pe ici pe colo, n-o mai simt a mea de mult timp. Astfel de fiecare dată când ajung în fața ușii de la intrare îmi este complet nefamiliară. O ușa și ea schimbată cu una comună, metalică, grea, cu acel model pe nuanțe vișinii, maro, gri sau negre pe care o poți vedea cam la orice etaj, care-mi dă o senzație de înstrăinare. Ceea ce recunosc este numărul ei, două cifre albe care ascund scrisul ordonat, riguros, extrem de caligrafic al bunicului meu. Mereu trec pragul cu îndoială, deși nu am o conștiență clară a acestui fapt, decât ulterior, poate în nopți ca aceasta. Încă mă aștept într-un fel sincer, infantil ca atunci când intru, să-mi intre în nări un miros bătrânesc, amestecat cu unul de prăjituri, s-aud voci cunoscute venite din camere largi, luminate slab din cauza unor jaluzele bleomarin. Și-n acea fracțiune de secundă, acel prim pas peste prag resimt o realitate trecută, în care cred scurt și sigur c-o să regăsesc părți din mine și oamenii dragi care, într-un fel sau altul, au contribuit la ceea ce sunt acum. Apoi îmi continui treburile pentru care mă duc de obicei acolo, intrând în camere largi, luminate abundent, cu geamuri înalte, fără jaluzele.
Așadar am acest proiector și câteva seturi de diapozitive. Într-o seară le-am cercetat pe toate. În cutii lungi și-nguste de plastic se ascund imagini cu tablouri în ulei, cu bunicii, cu tata și cu alte rude. I-am derulat pe toți, rând pe rând, în aceste fotografii miniaturale și astfel au reîntinerit brusc în fața ochilor mei. Totuși, oamenii aceia îmi sunt străini, deoarece eu nu i-am cunoscut deloc așa. M-am întrebat cum ar fi fost să fiu într-una dintre aceste poze, alături de aceste personaje care într-o zi de vară mănâncă un pepene. Unii zâmbesc, alții stau ceva mai crispați, alții au o naturalețe deplină. Mi s-a părut un moment al unei zile lejere, văratice, în care căldura și lumina dădea tuturor un soi de speranță în priviri și crea o distanță uriașă față de capătul drumului. Am simțit că acest fenomen este ciudat, faptul că eu mă pot uita la un diapozitiv cu oameni care și-au consumat ideile, dorințele, talentele, speranțele, visele, senzațiile... Ei ajunși la finalul unei povești, eu încă trăind-o pe a mea. Și-atunci, dincolo de orice regret al științei că ei nu mai sunt, de orice melancolie, m-am gândit că nu-i pot întreba clar, aproape sec, ca-ntru-un automatism, dacă totul a fost potrivit așteptărilor, dacă drumul a meritat efortul pentru că ei nu-mi vor mai răspunde niciodată.